Vatra veche 2. 2011,BT

Scena
OMAGIU UNUI ACTOR ROMÂN
PREMIAT LA CANNES, 2005.
Ion Fiscuteanu, „La mulţi ani, maestre”,
Teatru. Ediţie îngrijită de Nicolae Băciuţ,
Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010
„La mulţi ani, maestre” este un text inedit al actorului şi
scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la
dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din
Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat
acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ –
îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să
se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă,
promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este
admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat
actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar
fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare,
mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de
frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia
autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată.
Ion Fiscuteanu a fost nu numai un actor de excepţie, care a
făcut cinste teatrului şi filmului românesc pretutindeni în lume,
dar s-a dovedit a fi şi un creator sensibil, cu mult har
scriitoricesc.
Cartea de faţă cuprinde, pe lângă piesa inedită, un interviu cu
actorul Ion Fiscuteanu realizat de Nicolae Băciuţ, un articol legat
de activitatea sa în teatru şi film şi un medalion omagial scrise
tot de Niclae Băciuţ, la trecerea actorului la cele veşnice.
Adunate în acest bucheţel omagial şi luminate de candela
amintirii, aceste rânduri sunt binevenite şi chiar providenţiale
atât pentru târgu-mureşeni, cât şi pentru întreaga dramaturgie
românească, întrucât Ion Fiscuteanu a fost şi rămâne o emblemă
a românilor de pretutindeni.
Piesa „La mulţi ani, maestre!” îşi desfăşoară acţiunea în
noaptea de Crăciun sau de Revelion, într-un decor ciudat,
marcat de lumini care vor delimita spaţiul de joc, în care se
proiectează ori chiar se amenajează un brad de Crăciun, element
necesar creării atmosferei sărbătorilor. Desigur că personajul
principal nu poate fi altul decât Moş Crăciun, alunecat...prin
timp în acest birou de lucru. Copilul existent în fiecare om şi
care-şi păstrează atributele, va intra în
joc imediat.
De fapt, sub aparenţa fanteziei, se
derulează prin faţa noastră o poveste de
viaţă cât se poate de reală.
În noaptea în care se împlinesc
visele, Soţia Maestrului primeşte de la
Moş Crăciun ceea ce şi-a dorit toată
viaţa: o rochie de mireasă.
De fapt, autorul a inventat un
personaj în dublă ipostază, aceea de
Moş Crăciun şi de Maestru, proprietarul
biroului cu pricina.
Vraja nu se întrerupe, nici când Soţia
Maestrului revine îmbrăcată în rochia
de mireasă primită în dar. Reacţia
Maestrului substituit în pielea lui Moş
Crăciun este, evident, una la polul opus
celei de până acum.
E un joc permanent de substituiri, de
gânduri şi amintiri de care se lasă furat
spectatorul. Hazul şi neverosimilul apar
la fiecare replică, pe măsură ce soţia îi
relatează Maestrului întâlnirea cu Moş Crăciun iar acesta o
ironizează.
Palierele realitate-închipuire, în permanentă alternanţă, dau
naştere unui soi de fantezie comico-tragică, aşa cum se
întâmplă şi-n viaţă, îndeobşte, când oamenii, una fac şi alta
visează ori îşi închipuie. Închipuirea n-o poate opri nimeni şi
ea pune stăpânire pe om, chiar şi în momentele cele mai
banale şi chiar mai tragice ale existenţei contidiene.
Acest joc de aparenţe, alternanţă de închipuiri suprapuse
peste realitatea dură în care trăieşte cuplul ajuns la o anumită
vârstă, e menit să arunce o privire-n oglindă asupra vieţii în
general, lipsită de farmec şi de noutate, în care protagonistul
uneori se refugiază în alcool sau în vise pentru a depăşi
anodinul.
Contrastul, antiteza sunt atât de mari încât iscă ridicolul de
situaţie şi de limbaj. De fapt, sunt amintite adevăruri de când
lumea ale vieţii conjugale, ale singurătăţii-împreună după ce
rutina şi-a pus amprenta pe ambii soţi şi nu mai există nici
urmă de fior şi de pasiune, fiecare refugiindu-se în altceva.
Căutând însă în adânc, e vorba de ratare, de vise destrămate,
de multă dezamăgire şi de eşuare în viaţă, iar la sfîrşit, de
marginalizare şi însingurare totală.
Şi Maestrul şi Soţia lui îşi continuă meditaţiile prilejuite de
seara de Crăciun când, de obicei, se fac bilanţurile şi în loc să
trăiască feeria Naşterii, ajung să-şi reproşeze (de fapt, să
monologheze fiecare în legea lui) despre nefericirea la care s-
a ajuns, învinuindu-se reciproc. Lucruri care nu s-au spus
niciodată, lucruri amânate, acum ies la iveală cu o forţă
nebănuită şi sunt aruncate în faţa celuilalt.
Rochia de mireasă, prin albul său, reprezintă simbolul
neprihănirii, al începutului, al
promisiunilor, al visurilor încă în
faşă. Şi acum, sub ochii Maestrului,
ea reprezintă o nouă viziune asupra
Soţiei, o redescoperire a ei.
De fapt, peroraţiile
Maestrului se desfăşoară la un
moment dat, fără auditoriu şi relevă
zădărnicia oricărei încercări de
remediere a situaţiei: “Singur Iar
fără public Ruşine! A plecat şi sala
a rămas goală. Ce trist e, când n-ai
cu cine vorbi. Când n-ai un singur
spectator caresă te asculte…Ratat
actor!”
→
______________
Imagine de la lansarea cărţii „La
mulţi ani, maestre” - foaierul
Teatrului Naţional din Târgu-
Mureş, 8 noiembrie 2010: Csápo
György, directorul instituţiei,
Magda Fiscuteanu, soţia actorului,
scriitorii Valentin Marica, Nicolae
Băciuţ, actriţa Serenela Mureşan
76