Vatra veche 2. 2011,BT

cu
„M-am dezrobit de
certitudini şi am devenit
sclava întrebărilor”
Ne-am revăzut după 21 de ani. Nici
măcar nu ştiam că Ioana
Crăciunescu plecase din ţară. A
plecat discret, dând Bucureştiul pe...
Paris. A dat cioara din mână pe cea
de pe gard. Dar a prins şi cioara de
pe gard. Şi a învăţat-o să cânte, fără
s-o dezveţe de croncănit.
După 17 ani de roluri jucate în
ţară, pe scenă şi pe micul/marele
ecran, Ioan Crăciunescu a adunat alţi
17 ani de roluri în Franţa. Roluri de
toate felurile.
Dar a plătit preţul schimbării
„scenei vieţii” cu vârf şi îndesat. Şi-a
luat însă libertatea de a refuza să se
complacă în ceea ce i-ar mai fi putut
oferi Bucureştiul, căci gloria nu e
uşor de dus în spate, e o povară care
te obligă să-ţi încordezi mai tare...
muşchii.
Ea face parte dintre exilaţii din
„generaţia turistică”, cum numeşte
ea exilul de bună voie şi nesilit de nimeni.
Un destin deturnat din revoltă,
nu eroic, ci sfâşietor. A vrut să învingă
fără să facă învinşi. Şi a învins!
Într-o cameră de hotel, faţă în faţă,
Ioana Crăciunescu şi-a ară-tat…
faţa. Dincolo de filmele în care a
jucat - „Blestemul pământului,
blestemul iubirii” (filmul din 1979, al
cărui titlu i se potriveşte de minune
destinului ei, cea care a plecat, dar se
reîntoarce mereu de-acasă, ca un
blestem al pământului, al iubirii!), de
„Artista, dolarii şi ardelenii” (1979),
de „La capătul liniei”(1982), …de
cărţile pe care le-a scris - "Duminica
absentă", "Iarna clinică", "Maşinăria
cu aburi"... şi până la "Creştet şi
gheare" - Du font et des griffes"
(ediţie bilingvă, Cartea Românească
1998, versiunea în limba franceză de
Tudor Florian Potra), Ioana
Crăciunescu "nu numai că onorează
pactul inviolabil cu propria,
irepresibila vocaţie, dar atinge cota
cea mai înaltă de expresivitate a
poeziei ce se scrie azi în România”-
cum se exprima Geo Vasile la
apariţia cărţii bilingve.
*
-Ioana Crăciunescu, cunoşti
jocul de cuvinte cu „viaţa unor
femei a fost un roman, unor
femei romanul le-a fost viaţa”!
Ce-a fost viaţa ta până acum
- Un eseu. Încerc s-o prind de
undeva. Îmi pune întrebări, îi pun
întrebări. Se spune că mergem
spre lumină. De două ori am fost
foarte aproape să-mi pierd partea
aceasta de viaţă. Am senzaţia că
într-o ceaţă limpede. M-am
dezrobit de certitudini şi am
devenit sclava întrebărilor.
- Ce întrebări îşi pune,
obsesiv, Ioana Crăciunescu
- De ce, în orice formulă aş lua
întâmplările din jurul meu –
istorice, sociale, culturale,
religioase – unghiul prin care le
percep îmi pune întrebări noi şi
oricare din răspunsurile dinainte
nu-mi mai sunt suficiente.
Şi dacă ăsta trebuie să fie
bagajul pe care şi-l pregăteşte
omul înainte de Marea Trecere,
bagajele mele sunt tot mai
voluminoase. Şi pentru că ştim din
experienţă că fiecare kilogram de
bagaj în plus costă (aproape de
zece ori valoarea când zbori, cel
puţin), atunci mă întreb dacă cu
ce-am adunat până astăzi îmi pot
achita zborul
- Originile tale sunt din Teaca
de Bistriţa-Năsăud. Eşti într-un
fel, ardeleancă. În ce fel ţi-a
marcat viaţa, destinul artistic
amprenta locului
- Aş spune că pot să fiu
ardeleancă prin opţiune –
mişcările familiei mele sunt
ardelene, au fost marcate de cursul
istoriei. La cedarea Ardealului, o
parte din familia mea s-a mutat la
Bucureşti. Tatăl meu s-a născut la
Bucureşti. Sunt ce sunt – un
hibrid. Din experienţa mea, ceea
ce mă frapează este o întrebare
care mi se pune des: de ce, cu rare
excepţii, oamenii nu-şi cunosc
mai mult de trei generaţii din
arborele genealogic E frapant că
şi azi, nu doar în incendii, dispar
documente, acte despre identitatea
unor oameni, a unor destine, a
unor ţinuturi!
Aş putea spune că sunt
ardeleancă prin opţiune, pentru că
mă regăsesc într-un anume spirit.
Personal, însă, nu mai cred
foarte tare că în acest secol mai
rămân atât de bine fixate regiuni,
ţări. Voiajul spiritual se face cu o
viteză uluitoare. Doar lumea
înapoiată, primitivă, mai încearcă
să lupte împotriva acestei
deschideri a lumii.
- Când m-am gândit la
„amprenta locului” m-am
gândit şi la unul din rolurile tale
memorabile din film, Ana lui
Rebreanu, din „Blestemul
pământului, blestemul iubirii”.
- Ana din filmul „Ion” mă
locuieşte şi acum, nu doar pentru
că am jucat rolul, ci pentru că prin
Ana am reuşit să înţeleg altfel
destinul femeii în lume. Există
teme mari în cinematografie, în
literatură..., care niciodată nu pot
fi repetate identic, dar rămân
universale
________
Foto: Ioana Crăciunescu şi
Nicolae Băciuţ la Casa
Memorială Alexandru Vlahuţă,
Dragosloveni, 9 decembrie 2007
3