Viaţa Sfântul <strong>Fotie</strong> <strong>cel</strong> <strong>Mare</strong>început să-l bârfească şi să-l blesteme pe Sfântul <strong>Fotie</strong>, insinuând că fusese ales în chipnecanonic.Când Papa Nicolae a auzit că <strong>Fotie</strong>, un mirean, fusese ales patriarh, a văzut în aceastaprilejul mult-aşteptat de a se amesteca în treburile Bisericii din Constantinopol. De faptNicolae era încântat că are prilej de a mijloci, dar a nimicit orice putinţă de rezolvare paşnică.Şi aceasta fiindcă a ridicat chestiunea Illiriei, ţinut foarte însemnat şi politic, căci cuprindeanou-convertitul Ţarat al Bulgariei.Nicolae era un om ambiţios ce dorea să supună lumea suveranităţii Bisericii Romei.Alcătuise mai multe scrieri despre sublimul instituţiei papale, care au avut o înrâurire fărăprecedent asupra canoniştilor şi învăţaţilor Bisericii Apusene. De fapt el a reuşit să aducăîntreaga ierarhie apuseană sub ascultarea absolută faţă de el. Tot el a zdrobit orice încercarede independenţă în puternica Biserică Francă 51 .Sinodul din 859Dorind mereu să ocolească certurile şi tulburările cu aproapele său, <strong>Fotie</strong> era silitacum să stea împotriva faptelor episcopilor răzvrătiţi. El a hotărât să adune un sinod înBiserica Sfinţilor Apostoli. Sinodul a avut loc în capitală în anul 859 52 .Dorind să pună capăt controversei cu privire la demisia lui Ignatie, sinodul a declaratcă alegerea lui Ignatie fusese ilegală, căci nu fusese ales de un sinod, ci fusese numit deîmpărăteasa Teodora. El mai fusese implicat şi în unele intrigi politice.Hotărârile acestui sinod fotian, cuprinzând o sută de episcopi, au fost contestate deepiscopii ignatieni, de călugări şi de unii mireni. Bardas a devenit violent faţă de cei ceprotestau 53 . Deşi actele de ostilitate erau săvârşite de ambele părţi, <strong>Fotie</strong> a denunţat purtareanecuvenită a lui Bardas faţă de cler şi popor. Totuşi ignatienii se luptau nu numai cu Bardas,ci cu însăşi Biserica.Bardas atacă pe ignatieniCezarul Bardas l-a învinuit pe Ignatie că este personal răspunzător de faptele luiTeognost, astfel că l-a osândit pe Ignatie la pedeapsa surghiunului în insula Mitilini din <strong>Mare</strong>aEgee. Apoi Bardas a început să prigonească şi să pună la chinuri pe unii dintre adepţii luiIgnatie. Foarte supărat de acest lucru, Sfântul <strong>Fotie</strong> i-a scris lui Bardas, cerându-i ca prigoanasă fie oprită, altfel el va abdica din scaunul patriarhal 54 .<strong>Fotie</strong> scria: „Ştiu că eram nevrednic de dregătoria de episcop (...), pentru aceea am fostcuprins de spaimă când m-au ridicat la rangul arhieresc. O, de m-ar fi luat moartea înainte dealegerea mea în cinul preoţesc. Am plâns, (...) m-am răzvrătit (...) şi am făcut orice altcevadecât să mă învoiesc cu cei ce mă sileau şi mă alegeau. Am stăruit să depărteze de la mineacest pahar al atâtor griji şi ispite. Acum, când acest lucru s-a petrecut, faptele îmi arată şi-miosândesc nevrednicia. Suspin şi nu mă dumiresc de ceea ce a venit asupra mea, căci când vădpreoţi, din orişicare parte, suferind pentru o greşală şi fiind bătuţi, luându-li-se bunurile, fiindumiliţi şi smulgându-li-se limba, - o, Doamne, cruţă-ne de păcatele noastre! - cum nu voisocoti morţii mai fericiţi decât mine? Cum nu voi socoti povara pusă asupra mea ca mustrarepentru păcatele mele?”<strong>Fotie</strong> care îl iubea şi pe Dumnezeu, şi pe aproapele său, îi reproşa lui Bardas actele de51 F. Dvomic, „The Patriarch Photios, Father of Schism or Patron of Reunion?”, Proceedings at the ChurchUnity Octave, Oxford, 1942, p. 24.52 G. Beck, Handbook of Church History, op. cit., ibid.53 V. Stefanidis, Istoria Bisericii, Athena, 1948, p. 318 ff. (în lb. greacă), apud Gerostergios, op. cit., p. 43.54 Scrisoarea I, 6, PG 102, 622-626.16
Patriarhul Constantinopoluluiviolenţă, scriindu-i: „Aceste lucruri le scriu domniei-voastre cu lacrimi de sânge. Aceasta va ficea din urmă epistolă ce veţi primi de la mine. Am scris aceste vorbe cu Dumnezeu dreptmartor al meu. De veţi alege a da de-o parte rugăminţile mele (...) nu vă voi mai scrie de aiciînainte, nici vă voi mai împovăra; ci voi lăsa scaunul arhieresc şi îmi voi plânge păcatelemele 55 .”Ca urmare a mişcătoarei scrisori a lui <strong>Fotie</strong> către crudul Bardas prigoanele au maislăbit oarecum. Deşi Ignatie fusese mutat din insula Terevint în insula Mitilini, la stăruinţelelui <strong>Fotie</strong>, Ignatie a primit îngăduinţa să se întoarcă în capitală şi i s-au înapoiat proprietăţile,încercările de a-l convinge pe Ignatie să-l accepte pe <strong>Fotie</strong> ca urmaş al său s-au doveditzadarnice. Iată de ce era nevoie de o soluţie mai bună 56 .„Donaţia lui Constantin” şi „Decretalele”Aşa cum am arătat, Papa Nicolae nu primise nici o scrisoare de la Patriarhul <strong>Fotie</strong>până în 860. Astfel, Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la Constantinopole în momentuldepunerii lui Ignatie şi alegerii lui <strong>Fotie</strong>. El ştia numai că profesorul <strong>Fotie</strong> era laic înmomentul alegerii sale. Deşi canoanele din Apus opreau hirotoniile pripite, aceste canoane nuerau primite în Răsărit. De-a lungul istoriei, chiar şi în Apus s-a trecut câteodată pe deasupracanoanelor, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în împrejurări de mare nevoie,precum s-a întâmplat cu Ambrozie al Mediolanului (339-397). De fapt, hirotonia lui <strong>Fotie</strong> nuera fără precedente dintre <strong>cel</strong>e mai venerabile. Însă Nicolae voia să fie arbitrul suprem înaceste lucruri.În uneltirile sale împotriva domnitorilor apuseni papalitatea a folosit un document fals,alcătuit în can<strong>cel</strong>aria papală, aşa-numita Donaţie a lui Constantin, în care Sfântul Constantinîmpăratul (307-337), Cel întocmai cu Apostolii, ar fi donat, chipurile, cetatea Romei şiîntregul imperiu apusean Episcopului Romei, Silvestru I (314-335).Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele Pseudo-Isidoriene 57 , care erau în ceamai mare măsură nişte falsuri, au fost făcute spre a întări autoritatea papală. Se susţinea căDonaţia lui Constantin, scrisă probabil pe la mijlocul veacului al VIII-lea, ar fi de la începutulveacului al IV-lea. Lucrarea descrie convertirea lui Constantin, botezul şi minunata tămăduirede lepră făcută de Papa Silvestru I. Se spune că, în semn de recunoştinţă, Constantin i-a datPapei şi urmaşilor lui palatul împărătesc din Roma şi „cetatea Romei cu toate provinciile,districtele şi cetăţile Italiei şi ale ţinuturilor apusene 58 .”Cam prin anii 847-852, în regiunea din jurul oraşului Rheims au apărut Decretalele luiIsidor din Sevilla (cunoscute şi ca Decretalele Pseudo-Isidoriene), 59 în care se afirma că ar fi55 PG 102, 624CD, 625AB56 Gerostergios, op. cit., p. 45.57 Falsitatea acestor documente este recunoscută până şi de istoricii catolici. Vezi la Claudio Rendina, Papii.Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 273. (n. Apologeticum)58 Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. I: to A.D. 1500, Harper and Row Pub., NY, 1975, p.34159 Abatele Guettée, în cartea sa, Papalitatea schismatică, dă mai multe amănunte asupra Falselor Decretale:„Din actele Sinodului de la Calcedon, din 451, se vede că Biserica avea deja un Codex canonum, o colecţie delegi ale Bisericii Universale. Mai multe din aceste legi sunt privite ca emanând de la înşişi apostolii. Sinoadelecontinuară opera apostolilor, iar când Biserica s-a bucurat de oarecare linişte, s-au adunat aceste legirespectabile, care formară baza disciplinei bisericeşti; şi fiindcă ele erau în greceşte în cea mai mare parte, setraduseră în latineşte, pentru uzul Bisericilor Apusene. La începutul secolului al VI-lea, Dionisie, supranumit <strong>cel</strong>Mic, călugăr la Roma, găsind această veche traducere defectuoasă, făcu o alta, după rugăminţile lui Iulian,administrator la [biserica] Sfânta Anastasia din Roma şi ucenic al papei Ghelasie. Dionisie colecţiona scrisorilepapilor pe care le-a putut găsi în arhive şi publică în colecţia sa pe <strong>cel</strong>e ale papilor Sirikie, Innokentie, Zosima,Bonifatie, Celestin, Leon, Ghelasie şi Anastasie, sub care trăia. Arhivele Romei nu posedau atunci nimic care săfi fost anterior lui Sirikie, adică sfârşitul secolului al patrulea. Isidor din Sevilla, la începutul secolului alşaptelea, porni a completa colecţia lui Dionisie <strong>cel</strong> Mic. El adăugă în ea canoanele câtorva sinoade naţionale sauprovinciale, din Africa, Spania şi Frankia, ca şi scrisorile câtorva papi, fără a se urca mai sus de Damasie, care a17