Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Patriarhul Constantinopoluluicontext religios, cuvântul primeşte sensul de dispensă, de exceptare. El acoperă toate aceleacţiuni prin care Biserica rânduieşte treburile sale lăuntrice şi vine în întâmpinarea nevoilormembrilor săi. Iconomia semnifică puterea de a lega şi dezlega, dată de Hristos cel înviat (In.20, 21-22). Astfel, iconomia cuprinde şi orice abatere de la legiuirile stricte ale Bisericii, fie îndirecţia unei mai mari stricteţi, fie, mult mai des, a unei mai mari îngăduinţe. Mulţi ani înaintede Schismă, exercitarea unei anume iconomii a îngăduit ortodocşilor să treacă cu vedereaunele discrepanţe din Apus, atâta vreme cât a existat o atmosferă de bunăvoire. Deşiprincipiul iconomiei include mare parte din ceea ce însemnă termenul apusean de „dispensă”,el se extinde la multe alte domenii, nefiind un termen exclusiv al dreptului canonic. Totuşitrebuie să avem în minte şi limitele iconomiei pentru ortodocşi, atunci când studiem istoriaacestei dispute 238 .Rolul împăratuluiCând Constantin cel Mare a primit creştinismul, i s-a dat titlul de „asemenea cuapostolii.” Conform cântărilor Bisericii Ortodoxe, ca „binecinstitor slujitor al lui Dumnezeu”el a adus prinos lui Dumnezeu „împărăţia (oi*koumevnh) drept zestre.” Constantin a fost „unspreot 239 şi împărat.” După Sfântul Constantin, istoria bizantină este plină de împăraţi carenumesc pe patriarhii Constantinopolei. Deşi patriarhii erau aleşi de episcopii lor, împăratulputea să-i numească sau să-i depună mai mult sau mai puţin după cum voia, în virtutea puteriisale 240 . Împăratul putea crea sau modifica eparhiile bisericeşti şi scaunele episcopale, săconvoace sinoade, să supravegheze procedurile şi deliberările lor, să le declare încheiate şimai ales să dea valoare de lege împărătească deciziilor lor. Mulţi episcopi bizantini, dornici săcâştige ajutorul şi bunăvoinţa împăratului, acceptau cu blândeţe poruncile împărăteşti.Deşi cărţile de legi oficiale afirmau că atât împăratul cât şi Patriarhul erau împreunăorganele principale ale trupului politic, istoria a arătat adeseori că împăratul era partenerulmai mare. Împăratul era obârşia legii. Pe de altă parte, puterea Bisericii ţinea de influenţamorală şi dogmatică; astfel, dacă vreun împărat dispreţuia aceste lucruri, o făcea spre pieireasa.Poziţia împăratului era recunoscută şi în Apus. Când Papii au pretins drepturi prinmăsluita Donaţie a lui Constantin, tăria argumentelor şi pretenţiilor lor era credinţa căîmpăratul însuşi a făcut acea donaţie. Totuşi subiectul drepturilor împăratului a fost oproblemă gravă ce a făcut ca Răsăritul şi Apusul să ajungă la cuţite. Împăratul bizantinpretindea adeseori autoritate în probleme religioase. Papii socoteau de neacceptat rolulsemisacerdotal al împăratului şi amestecul statului 241 . Ei refuzau să devină uneltele oricăreivoinţe suverane sau oricărui capriciu. Ei îl priveau pe împăratul bizantin ca pe unautoproclamat suveran şi preot. Pe de altă parte, Pontiful Romei se declara supremul judecătorşi unic apărător al intereselor Bisericii. Papa Ghelasie I (492-496) şi Simmahie (498-514) auformulat o teorie la Roma care respingea cu trufie pretenţiile imperiale 242 .Apusul aborda realitatea bisericească în chip analitic. Astfel Roma avea să urmeze238 Ibid., p. 5. Timothy Ware, Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church under Turkish Rule, OxfordUniversity Press, 1964, pp. 83-84.239 Înţeles ca slujitor al comunităţii, al împeriului, şi nu ca slujitor al altarului. (n. Apologeticum).240 Acest mod de a lucra este întâlnit şi în Apus. Papii, de cele mai multe ori, erau aleşi după placulconducătorilor politici, care au căutat permanent să aibă controlul asupra colegiului cardinalilor. Mai mult, chiarmulţi dintre episcopi erau impuşi de către puterea politică. Pentru amănunte a se consulta Claudio Rendina,Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003. (n. Apologeticum).241 În vreme ce în Răsărit împăraţii pretindeau drepturi asupra problemelor religioase, în Apus s-a întâmplatcontrariul. Acolo papii pretindeau nu numai respectarea drepturilor lor religioase, ci cereau să aibă controlul şiasupra treburilor politice. (n. Apologeticum).242 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, Rutgers University Press, NJ, 1957, p. 212; Yves MarieJoseph Congar, O.P., After Nine Hundred Years, Greenwood Press Publishers, Westport, CT, 1978, pp. 8-9.65