Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Viaţa Sfântul Fotie cel MareXXVIII afirma: „Aceleaşi întâietăţi să se dea preasfântului scaun al Romei celei Noi”, fiindcă„este cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împărăţia şi cu senatul şi care a dobânditîntâietăţi deopotrivă cu ale Vechii Rome împărăteşti, întocmai ca şi aceea să se mărească şi înlucrurile cele bisericeşti, fiind a doua după aceea.” Bisericile Răsăritene au sprijinit canonul,dar reprezentaţii papali s-au opus iar Papa l-a respins. Papa Leon a protestat energic împotrivaacestui canon care îngăduia Episcopului Constantinopolului acelaşi titlu onorific şi aceleaşiprerogative ca şi episcopului Vechii Rome. Astfel, antagonismul ascuns dintre cele douăcentre bisericeşti a ieşit la iveală.Răsăritul era gata să socotească Sinodul Ecumenic ca pe autoritatea insuflată în toatecele ce ţin de dogmă şi de organizare, pe când Apusul socotea că singura autoritate ultimă eraurmaşul apostolului Petru. Astfel comuniunea era foarte dificilă.Titlul de „Patriarh Ecumenic”. Când în 595, Sfântul Patriarh Ioan al IV-leaPostnicul (585-595) a adoptat titlul de „Patriarh Ecumenic”, aceasta a stârnit protestul PapeiGrigorie cel Mare, care socotea aceasta un act de agresiune. Papa Grigorie cel Mare aprotestat şi mai vehement decât Papa Leon - deşi fără succes - împotriva titlului de „PatriarhEcumenic”, crezând că acest titlu se dădea unui episcop cu autoritate asupra tuturorepiscopilor şi Bisericilor. La rândul lor, bizantinii au fost profund jigniţi că Biserica Romeicerea supunerea Bisericii Răsăritene papalităţii.Pentru bizantini cuvântul ecumenic (oi*kumevnh) era folosit cu conotaţia de Imperiucreştin, deşi literal implica întreaga lume locuită. Constantinopolul era capitala ecumenică,deci patriarhul ei era Patriarh Ecumenic. Era doar un epitet onorific, care cu siguranţă nu îidădea nici o autoritate asupra celorlalţi Patriarhi. De fapt, toţi dregătorii din capitală,bibliotecari, profesori etc. îşi prefaţau rangul şi dregătoria cu cuvântul „ecumenic”, de pildăbibliotecar ecumenic etc.Rivalitatea dintre Roma şi Constantinopol s-a intensificat. Roma decăzuse în urmarăzboaielor şi năvălirilor; în vreme ce Constantinopolul era de departe cea mai bogată, maipopulată şi mai civilizată cetate a creştinătăţii. Era inevitabil ca ierarhii ei să înceapă a ignoravechile pretenţii ale Episcopului Romei. În mod ironic, haosul Apusului a făcut să creascăprestigiul Papei, fiindcă era capul singurului aşezământ permanent.70Factori politici în ApusMultă vreme Papii au ezitat să pricinuiască o ruptură pe faţă cu Biserica dinConstantinopol. Totuşi în 751 stăpânirea bizantină din Italia a căzut sub asalturile lombarziloriar ajutorul din îndepărtatul Bizanţ nu a venit. Împăratul Constantin al V-lea (741-775), învreme ce îşi sărbătorea victoriile din Răsărit, arăta prea puţină grijă faţă de menţinereaautorităţii imperiale în Italia. Papii, după ce făcuseră tot ce le era în puteri să salveze Ravennaşi împărăţia, s-au văzut siliţi să cerşească ajutorul francilor spre a salva Roma de regelelombard Aistulf (749-756) şi de oştirea sa. Căderea Ravennei în 751 a pus capăt stăpâniriibizantine în Italia de nord şi centrală, lipsind pe Papa de orice nădejde de sprijin de laîmpăratul Bizantin. Papa avea să afle curând că protecţia francă a regelui Pepin al III-lea(751-768) făgăduia un ajutor mult mai concret împotriva lombarzilor. În multe privinţe elgăsea protecţia francă mult mai binevenită pentru Biserica Romei decât cea a bizantinilor pecare Apusul îi socotea nişte eretici iconoclaşti. Atunci Papa Ştefan al II-lea [al III-lea] (752-757) a trecut Alpii şi s-a întâlnit cu Regele Pepin la Ponthion la 6 Ianuarie 754, ceea ce a pustemei autorităţii vremelnice a papalităţii. Ruptura politică dintre Roma şi Constantinopol eraacum un fapt împlinit. Zilele autorităţii imperiale în Italia luaseră sfârşit. Papalitatea a întorsspatele împăratului bizantin şi a făcut alianţă cu regii franci, ceea ce avea să ducă peste ojumătate de veac la naşterea Imperiului de Apus 256 .256 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, op. cit., pp. 151-152.