Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Patriarhul Constantinopoluluischismei, nu a supravieţuit mult dizgraţiei şi depunerii, răposând după câteva zile spresfârşitul anului 1058. A fost îndată canonizat prin aclamarea poporului, împăratul a fost silitde opinia publică să-i facă o înmormântare măreaţă. Următorul patriarh a aşezat o prăznuireanuală în cinstea lui.Răspunsul lumii ortodoxe. Din momentul când papalitatea a încercat să impunăautocraţia asupra celorlalte patriarhale, a existat o puternică reacţie în toate aceste Biserici. ÎnRăsărit se credea că guvernarea Bisericii trebuie să fie în mâinile celor cinci Scaune istorice -Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Biserica Apuseană cerea caautoritatea Papei asupra tuturor Bisericilor creştinătăţii să fie neîndoielnică şi deplină.Ideea colegialităţii era expresia universalităţii Bisericii. Din punctul de vedere bizantinaceasta punea la adăpost drepturile lui sacerdotium pe care imperium nu trebuia niciodată săle încalce. Cele patru patriarhale orientale nu se opuneau ca Episcopul Romei să aibă cinsteade întâiul între egali. Aceasta însă numai atâta vreme cât Papa mărturisea adevărata Credinţă.El a pierdut această cinste când a adoptat erezia lui Filioque. Însă pentru mentalitatea latinăideea pentarhiei era socotită ca foarte primejdioasă şi chiar în directă opoziţie cu primatulBisericii Romei.Patriarhul Mihail Cerularie nu a fost decât interpretul plângerilor înaintate decreştinătatea răsăriteană. El nu ar fi avut niciodată destulă influenţă pentru a impuneplângerile sale Răsăritului creştin. Ceea ce făcuse forţa lui Fotie contra Papalităţii a fost faptulcă toate Bisericile din Răsărit au fost cu dânsul, cu toate intrigile politice, influenţaîmpăraţilor, silnicia papilor şi ura înverşunaţilor săi duşmani. Patriarhul Mihail nu avea niciînvăţătura, nici geniul, nici virtuţile Sfântului Fotie; însă el vorbea în numele Răsăritului, şiRăsăritul s-a recunoscut în protestările sale împotriva înnoirilor Romei 266 .Astfel, pentru Biserica Romei unire însemna supunerea Bisericii Răsăritene faţă deRoma. Pentru bizantini, unirea însemna ca Episcopul Romei să renunţe la înnoirile lui. Astfelavea să-şi recapete locul de cel dintâi Patriarh şi să fie din nou pomenit în diptice. El avea săprimească toată consideraţia şi toate titlurile onorifice datorate lui. Totuşi cu toţii ştiau că va figreu să se pună de acord aceste păreri.În final, partidele politice din Bizanţ au ajuns a fi clasificate după atitudinea lor faţă deApus; a fi un latinofron, adică latino-cugetător, însemna a avea şi a arăta simpatie faţă delatini, ceea ce era tot una cu a fi un trădător al Ortodoxiei 267 .266 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 245.267 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, op. cit., p. 216.81