Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Patriarhul ConstantinopoluluiApoi Sâmbătă, 24, Iulie, s-a ţinut un Sinod care să răspundă la toată această afacere.Sinodul a declarat că nişte bărbaţi nechibzuiţi din Apus l-au excomunicat pe Patriarh şi pe toţicei ce refuzau să se conformeze dogmei latine despre Duhul Sfânt şi practicilor lor de a serade şi de a avea preoţi celibatari. Se dădea în întregime textul Bulei şi textul decretuluiîmpăratului Constantin prin care poruncea ca Bula să fie arsă. Scrisorile aduse de legaţi aufost citate şi s-a spus că erau opera lui Arghir. Apoi Humbert şi ceata sa au fost excomunicaţiîn mod solemn, căci veniseră în „de Dumnezeu păzită cetate ca un trăsnet sau ca o furtunăsau, mai bine zis, ca nişte mistreţi sălbatici, spre a răsturna adevărul.”Totuşi redactarea era făcută cu grijă, astfel încât să nu implice papalitatea sau BisericaApuseană în general. Vinovaţii erau cei trei legaţi şi nepopularul dregător Arghir. Astfel selăsa cale deschisă pentru oricare papă, ca să reia prieteneşte negocierile cu Constantinopolul,dacă recunoştea că Humbert acţionase depăşindu-şi puterea legală sau autoritatea. Eşeculacelor legaţi nu a compromis papalitatea. Următorul papă ar fi putut respinge acţiunile acestorlegaţi fără a-şi pierde ceva din prestigiu. Situaţia relaţiilor dintre Biserici nu se înrăutăţise, cuexcepţia unui resentiment sporit.Consecinţele. Tradiţia spune că evenimentele din 1054 marchează ruptura finalădintre Roma şi Bisericile Răsăritene. Aşa cum am menţionat anterior, deşi nici un Papă numai fusese pomenit în dipticele din Constantinopol din 1009, totuşi contactul dintre Roma şiConstantinopol nu era întrerupt cu totul.La Constantinopol, episodul cu Humbert a fost socotit doar ca o criză internă în carePatriarhul Mihail câştigase o victorie asupra împăratului Constantin, însă în Apus incidentul afost luat mult mai în serios. De ce? Pe atunci reforma papalităţii făcea ca evenimentele cepriveau Roma să fie urmărite cu un avid interes în întreaga Biserică Apuseană. Neaşteptatulatac bizantin asupra practicilor lor a stârnit o publicitate ostilă mai mult decât orice altceva.De atunci încolo Roma şi Constantinopolul au rămas permanent divizate. În ochiiApusului grecii erau acum doar nişte schismatici nedemni de încredere. Scopul apuseniloravea să fie de acum înainte acela de a săvârşi, fie amical, fie cu forţa, unirea Bisericilor încondiţiile lor. Între timp grecii întreţineau o constantă activitate polemică împotriva ereticilorlatini care a exacerbat neînţelegerea, resentimentul şi ura.Patriarhul Mihail îşi sfătuia turma: „O, voi cei ce sunteţi ortodocşi, fugiţi de tovărăşiacelor ce au primit pe ereticii latini şi care-i privesc ca pe cei dintâi creştini în soborniceasca şisfânta Biserică a lui Hristos!” Căci, aşa cum spunea el ceva mai încolo, „Papa este eretic.”Deci de acum nu mai era doar acuzaţia de schismă, ci de erezie.Totuşi multe ţineau de personalităţile implicate. Cardinalul Humbert nu era defelstânjenit de grosolana sa comportare în această afacere. De fapt el şi-a citit raportul ca şi cumar fi fost un triumf, iar Apusul l-a crezut pe cuvânt. Până la moartea sa din 1061 el a rămas celmai influent om din Curia Papală (numele colectiv pentru organele executive, administrativeşi juridice ale guvernului central al Bisericii Romei, sub domnia absolută a Pontifului).Colegul de legaţie al lui Humbert, Frederick de Lorena, Abate de Monte Cassino, a devenitcurând Papă, cunoscut ca Ştefan al IX-lea (1057-1058). Şi el era un înfocat reformator şi unsusţinător al autorităţii Scaunului Romei.De asemenea, cel mai bun prieten al lui Humbert, Hildebrand, a devenit Papa Grigorieal VII-lea (1073-1085), cel ce a produs Dictatus Papae, poate cea mai faimoasă dintre toatedeclaraţiile despre pretenţiile şi prerogativele papale, îndreptată împotriva teoriei pentarhiei(cele cinci patriarhate). El a dezvoltat propria teorie conform căreia puterea spirituală aPapalităţii, în comparaţie cu puterea laică a împăraţilor şi regilor era ca soarele faţă de lună. Întimpul administraţiei sale, juriştii Curiei au început să pună teoria în termeni juridici şipractici.Iată deci că Biserica Romei nu a avut niciodată intenţia de a repudia acţiunile legaţilor.Dimpotrivă, ei i-au îndreptăţit, până când apusenii au ajuns să creadă că atacul neprovocat allui Cerularie fusese pedepsit legitim şi în chip cuvenit prin excomunicare, întrucât Cerularie şi79