Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Viaţa Sfântul Fotie cel Mareîncă din acea vreme (860) şi până în zilele noastre. Papa mai poruncea ca Fotie şi Ignatie săfie trimişi la Roma spre a fi judecaţi de el. Biserica Răsăriteană s-a simţit greu batjocorită deacest fapt nemaiauzit până atunci. În ciuda acestui lucru, Sfântul Fotie, arătând adevăratădragoste, nu a dat drumul mâniei, socotind că tăcerea ar fi lucrul cel mai nimerit spre a păziunirea dintre Răsărit şi Apus. Orice alte cuvinte ar fi fost de prisos, împăratul, la rândul său, aîntrerupt orice legătură cu Papa.Năvălirea ruşilorPrimul impact cu barbarii ruşi, al căror nume era încă necunoscut lumii bizantine, aavut loc pe neaşteptate la 18 Iunie, 860. Nădăjduind să pună mâna pe cetatea de scaun, ruşiiau coborât dinspre miazănoapte cu două sute de corăbii. Neaşteptatul atac a pricinuit spaimatuturor, căci împăratul şi armata lipseau, fiind plecaţi să-i alunge pe arabi. Astfel, ruşii nu auîntâmpinat nici o împotrivire. Sfântul Fotie a reproşat cetăţenilor laşitatea şi delăsarea.Barbarii au ieşit victorioşi, luând o pradă bogată. Părăsind suburbiile Constantinopolei, ei aujefuit şi au pustiit coasta Mării Negre, strâmtoarea Bosfor, întinzându-şi jafurile până în insulaPrinkipo unde fostul patriarh Ignatie trăia în surghiun.Deşi ruşii nu erau bine organizaţi, rapiditatea şi cruzimea atacurilor lor eraunemaivăzute. Iată cum descrie Sfântul Fotie înfricoşatul măcel şi distrugerile: „Mânia luiDumnezeu vine asupra noastră pentru fărădelegile noastre, (...) căci atacul acestui neamnăvălitor a dovedit limpede covârşirea păcatului. Neamul acesta era neştiut, neînsemnat,necunoscut până la năvălirea sa asupra noastră. (...) Ei au jefuit împrejurimile, au pustiitmahalalele cetăţii, au nimicit cu cruzime pe cei ce au căzut în mâinile lor. (...) Am ajunsjucăria unei seminţii barbare. (...) Acum ei s-au ridicat la o strălucită înălţime şi la onemăsurată bogăţie, acest neam ce locuieşte undeva departe de ţara noastră, barbar, pribeag,înarmat cu săgeţi, nepăzit, neînfrânat şi fără stăpânire, în chip năprasnic, întru clipita ochiului,ca un talaz al mării revărsat peste hotarele noastre şi ca un mistreţ sălbatic ce înghite pelocuitorii pământului ca pe nişte iarbă, paie sau grâne, (...) ei nu au cruţat nimic, de la ompână la dobitoc. (...) Nu-i înmuia nimic din ceea ce mişcă spre milă firea omenească, chiarcând s-a coborât la cea a fiarelor sălbatice, ci îşi înfigeau cu cutezanţă săbiile în oameni deorice vârstă sau fire. Puteai să vezi prunci smulşi de la sân, şi de la alăptat, şi de la viaţaînsăşi, aflându-şi mormânt de năprasnă în pietrele de care, vai, erau izbiţi. Mamele plângândjalnic, junghiate peste pruncii lor care încă se zbăteau şi răsuflau - jalnic lucru de auzit, şi încămai jalnic de văzut. (...) Sălbăticia nu se oprea la făpturile omeneşti, ci se întindea asupratuturor necuvântătoarelor, boi, cai, păsări şi altele pe care puneau mâna... Pretutindeni era plinde hoituri; curgerea râurilor se preschimbase în sânge... 81 “„În acea vreme, lipsiţi de ajutor şi de sprijin omenesc, întăritu-ne-am duhovniceşteţinându-ne cu tărie de nădejdile noastre în Maica Cuvântului lui Dumnezeu. Stăruit-am ladânsa ca să roage pe Fiul ei, chemându-o pe dânsa pentru ispăşirea păcatelor noastre. Cerutammijlocirea ei pentru mântuirea noastră şi ocrotirea ei ca un zid nebiruit. Cerşitu-i-am săzdrobească cutezanţa barbarilor, să sfărâme îndrăznirea lor, să apere norodul cel deznădăjduitşi pentru turma ei să lupte 82 .”Adresându-se turmei sale, Patriarhul urma: „Iubiţilor, venit-a vremea să alergăm laMaica Cuvântului, singura noastră nădejde şi scăparea. Cu rugăciune să strigăm către dânsa: -Mântuieşte cetatea ta, Stăpână, precum ştii! - pe dânsa să o punem înainte mijlocitoare cătreFiul său şi Dumnezeul nostru. Să o luăm pe dânsa martoră şi chezăşie a zapisului nostru. Căea este cea carea duce cererile noastre şi revarsă mila Celui Născut al său, risipeşte negura81 St. Photios, „Homily IV, Departure of the Russians”, în Homilies of Photios, Patriarch of Constantinople,Harvard University Press, 1958, pp. 96-99.82 Ibid., p. 102.24