Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Patriarhul Constantinopoluluialegeri divine, ce îşi avea obârşia la cezarii romani şi care mai târziu a fost asumată deîmpăraţii creştini ai Noii Rome.Deci împăratul, ca domnitor al unei împărăţii creştine, avea obligaţia de a interveni înunele probleme religioase; căci starea religiei avea certe ramificaţii politice şi sociale,împăratul punea la dispoziţia clerului structura pentru evanghelizarea Imperiului. Împăratulavea datoria de a veghea asupra eforturilor lor şi de a asigura reuşita clerului prin orice mijlocla îndemână. Bizanţul era o societate creştină, ceea ce înseamnă că dogma religioasă,bunacinstire şi legea erau preocuparea tuturor. Împăratul trebuia nu doar să zideascăorfelinate, spitale şi biserici sau să sprijine financiar pe misionari, ci şi să creeze o atmosferăîn care oamenii să-şi poată lucra mântuirea cu frică şi cutremur, împăratul trebuia sămărturisească şi să răspândească adevărul creştinismului şi, ori de câte ori era cu putinţă, săîntărească hotărârile şi disciplina Bisericii. Iată deci că împăratul avea o însărcinare religioasădin partea lui Dumnezeu.Dimpotrivă, clerul unei astfel de împărăţii avea dreptul de a da sfaturi şi chiar de a-lînfrunta pe împărat când politicile împărăteşti afectau bunăstarea duhovnicească a creştinilor.În ciuda triumfului vreunui împărat, nici una din ereziile sau greşelile îmbrăţişate de imperiumnu a ajuns vreodată să predomine prea mult după moartea sa. Deşi împăratul era în stare sămanipuleze ierarhia şi să „aranjeze” sinoadele, ortodoxia Bisericii rămânea un continuumorganic şi nealterat.Împăratul Iustinian (527-565) scria în Novela a Şasea: „Sacerdotium şi imperium suntcel mai mare dar de la Dumnezeu, darul suprafireştii Sale iubiri de oameni. Cel dintâiocârmuieşte cele dumnezeieşti, cel din urmă stăpâneşte şi poartă destoinică grijă de oameni.Amândouă slujirile purced din acelaşi izvor şi împodobesc viaţa. Pentru aceea, nimic nu secade a fi mai cu sârguinţă căutat de către împărat decât vrednicia sacerdoţiului, iar preoţiitrebuie să face cerere necontenită către Dumnezeu pentru împărat. Căci dacă sacerdotium estecu totul neprihănit, lucrând cu deplină încredere înaintea lui Dumnezeu, în vreme ce imperiumcu dreptate împodobeşte ocârmuirea (politeiva) încredinţată lui, se poate aştepta o bunăîmpreună-glăsuire (sumfwniva) din care izvorăşte tot ce este de folos omenirii. Pentru aceeapurtăm mare grijă de adevărul dogmelor lui Dumnezeu şi de cinstea sacerdoţiului care, dacăeste cu credincioşie susţinută de el, poate duce la cel mai mare bine de la Dumnezeu. Astfelvom păzi şi orice alt bun se poate adăuga la cel pe care îl avem până acum. Căci dacăîncepătura strădaniilor noastre este cuviincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, acesta negreşit vaurma. Şi credem că aceasta se va întâmpla dacă se vor ţine cu scumpătate sfintele canoane pecare slăviţii şi cinstiţii apostoli, martori şi slujitori ai Cuvântului Dumnezeiesc, le-aupredanisit, iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii le-au păstrat şi tâlcuit.”Părinţii greci au respins cu tărie chesaro-papismul şi adeseori au amintit împăratului căimperium nu cuprinde lucrurile lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare scria împăratuluiConstantie (337-361): „Judecata se face de episcopi; ce treabă are împăratul cu ea? Sau dacă oameninţare din partea împăratului este hotărâtoare, ce trebuinţă mai este de episcopi? Cândoare s-a mai auzit aşa ceva de când este lumea? Când oare hotărârea Bisericii şi-a luat tăria dela împărat? Au fost multe sinoade şi multe judecăţi ale Bisericii; dar Părinţii nu au cerutniciodată încuviinţarea unui împărat ca să le facă, şi nici acesta nu a cutezat să se amestece întreburile Bisericii 247 .”Sfântul Ioan Gură de Aur credea că nu este nevoie de o guvernare specială pentrurealizarea planului dumnezeiesc şi că, fireşte, nici o împărăţie nu este veşnică. El afirmă căcurgerea istoriei dovedeşte că împărăţiile se ridică şi cad, fiecare jucându-şi rolul ei în scopullui Dumnezeu. Cât despre împărat, el spune: „Cum zici că fiecare domn este ales deDumnezeu? Dară nu aşa zice Pavel. Ci nu vorbesc acum despre nişte domni anume, ci dedomnie îndeobşte. Că neîndoielnic trebuie să fie domnitori, domnii şi cei peste care sedomneşte. Ei sunt puşi ca să nu se iste tulburare, căci oamenii tălăzuiesc ca valurile mării întoate părţile. (...) Pentru aceea Pavel nu zice «nu este domnitor, fără numai de la Dumnezeu»247 St. Atanasios, Hist. Arian. 52, PG 25, 756C.67