Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Patriarhul Constantinopoluluipolitică. Aceasta fiindcă împăratul era prea slab pentru a ţine piept tuturor duşmanilor săi. El ahotărât să ceară ajutorul germanilor şi al Italienilor, şi se adresa pentru aceasta papei, careavea asupra acestor popoare multă influentă. Iată de ce împăratul Constantin Monomahul ascris o scrisoare împăciuitoare 261 .În scrisoarea sa, Patriarhul Mihail se ruga pentru o mai strânsă unitate între Biserici.Niciuna din scrisori nu pomenea de obiceiurile disputate din Biserica Romei. PatriarhulMihail chiar făgăduia să înscrie numele Papei în dipticele din întreg imperiul, cu condiţia,fireşte, ca şi numele său să fie înscris la Roma. Patriarhul Mihail îşi începea scrisoare cu„Frate”, nu cu „Părinte”, titlul onorific cu care patriarhii din trecut îl recunoşteau de obicei peEpiscopul Romei. Când Patriarhul Mihail şi-a semnat scrisoarea cu titlul de „PatriarhEcumenic”, traducătorii lui Leon au tradus greşit titlul Patriarhului ca universalis 262 . Nu maitrebuie să spunem că Papa a fost profund şocat când Cerularie s-a oferit ca, dacă numele luiva fi pomenit în Biserica Romei, să aibă grijă ca numele Papei să fie pomenit în bisericile dintot pământul locuit (in toto orbe terrarum). Este puţin probabil ca Patriarhul Mihail Cerulariesă fi pretins că controlează toate bisericile din întreaga lume. Cerularie folosea cuvântul lume(oi*koumevnh) cu sensul bizantin de „imperiu.” Latinii traduceau cuvântul literal, adică„întreaga lume locuită.” Acelaşi tip de neînţelegere a pricinuit tulburările legate de titlul de„Patriarh Ecumenic.”Ce anume a pricinuit schimbarea tonului scrisorii Patriarhului Mihail? Să fi fostinfluenţa împăratului? Este prea puţin probabil, fiindcă niciodată Cerularie nu a arătat nici ceamai mică deferentă faţă de dorinţele suveranului său. Cu siguranţă, făcătorul de pace eraepiscopul Ioan de Trani, pe care Arghir tocmai îl trimisese la Constantinopol să raportezesituaţia din Italia. Împăratul avea încredere în Episcopul Ioan, astfel că a fost convins deacesta că Papa este un om distins şi rezonabil, a cărui prietenie este necesară dacă se doreasalvarea Italiei. Întrucât Patriarhul Mihail vorbise cu Episcopul Ioan despre situaţia şicaracterul Papei, reacţia sa trebuie să se fi datorat încrederii sale în cele spuse de EpiscopulIoan.Scrisorile Cardinalului Humbert. Ar fi fost mai bine ca Papa Leon însuşi sărăspundă conciliatoarei scrisori a împăratului şi să treacă cu vederea exprimările Patriarhului.Leon al IX-lea ar fi putut să răspundă liniştit la aceste învinovăţiri; să îndreptăţească maimulte obiceiuri latine potrivit principiului că rânduiala se poate deosebi după ţări, cu condiţiaca rânduielile Apostolilor şi ale Sinoadelor Ecumenice să fie respectate. Papa Leon putea să-şiîntoarcă atenţia către reforma Bisericii Apusene; în loc de aceasta el nu cugetă decât laatingerea ce credea că s-a dat pretenţiilor sale de şef suveran al Bisericii 263 . Pe deasupra,sănătatea Papei Leon se deteriora rapid, aşa că el a lăsat totul în mâinile CardinaluluiHumbert.Cardinalul Humbert era un om destul de erudit, dar cu un temperament iute şirăzboinic. Nu-i iubea pe greci şi era liderul partidei cu totul ostile punctului de vederebizantin. El a decis să se trimită legaţi la Constantinopol. Astfel, Cardinalul Humbert aredactat încă două scrisori în numele Papei Leon. Pe lângă Cardinalul Humbert, Papa Leon amai numit doi legaţi papali, pe Frederick al Lorenei, cancelar al Scaunului Romei, şi peArhiepiscopul Petru de Amalfi. Amalfi era un stat vasal al imperiului şi cuprindea multăpopulaţie grecească.Scrisoarea adresată împăratului Constantin începe prin a felicita pe împărat pentruevlavioasa dorinţă ce i-a împărtăşit, dar curând Papa Leon ajunge la drepturile ScaunuluiRomei. „Biserica Catolică”, zice el, „mamă şi fecioară neprihănită, deşi aleasă a umple cumădularele sale pământul întreg, nu are totuşi decât un cap, care trebuie să fie cinstit de toţi.261 Ibid., p. 243.262 Scrisorile acestea sunt cunoscute numai din răspunsurile papale şi din scrisoarea lui Cerularie către Petru alAntiohiei (PG 120, 781796).263 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 242.75