Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Viaţa Sfântul Fotie cel MareSfinţii Chiril şi MetodieAtacul ruşilor i-a făcut pe bizantini să-şi înnoiască legăturile cu hazarii, un poporturcic din sudul Rusiei. În acest scop s-a alcătuit o delegaţie condusă de către tânărultesalonicean şi ucenic al lui Fotie, Constantin (în schimă Chiril) care a apărat cauzaOrtodoxiei în faţa influenţelor evreieşti şi islamice.Fratele lui Constantin-Chiril, Metodie, călugăr în Olimpul Bitiniei, a propovăduit şi elcu multă izbândă Sfânta Evanghelie hanului Hagan şi l-a convertit împreună cu boierii săi;astfel, pe la anul 860 mulţi din aceşti păgâni au primit Credinţa. Astfel Sfântul Fotie a începutcreştinarea marelui neam al ruşilor, trimiţându-le primul episcop şi păstor.Totuşi pe Constantin-Chiril şi pe Metodie îi aşteptau şi mai mari nevoinţe. CneazulMoraviei, Rastislav, a trimis o ambasadă în capitală spre a cere împăratului şi Patriarhuluimisionari pentru supuşii săi. El a cerut ca misionarii şi clericii să cunoască limba slavonă,astfel încât credinţa Evangheliei să se statornicească între slavii din Moravia. Prin purtarea degrijă a lui Dumnezeu, Rastislav a ales să se adreseze Bizanţului ca să aducă adevărataCredinţă poporului său. Poate că era şi bănuitor faţă de influenţa clericilor franci. Din punctde vedere politic, probabil că Rastislav a dorit să găsească în Bizanţ o forţă egală şi opusă caresă contracareze influenţa francilor şi bulgarilor din jurul său. Bizanţul era mulţumit să-şiîntindă influenţa în acest nou şi îndepărtat ţinut. Acest lucru avea să facă presiuni asuprabulgarilor rămaşi la mijloc.Astfel, în 863, cei doi fraţi, Constantin-Chiril şi Metodie, au fost trimişi de cătrePatriarhul Fotie cu însemnata misiune de a propovădui în limba slavonă noua Credinţă înţinuturile slave. Fraţii sfinţi Chiril şi Metodie, dimpreună cu Sfântul Fotie şi cu CezarulBardas împart meritul de a fi convertit pe slavi la ortodoxie. Primul pas al lui Chiril a fostacela de a inventa o scriere slavă (alfabetul glagolitic). El a tradus Biblia în slavonă, folosinddialectul slavon vorbit în Macedonia. Cei doi fraţi au adus în Moravia şi DumnezeiascaLiturghie în limba slavonă. Cu asemenea metode, misiunea lor avea să aibă un succesasigurat. Iată deci că misionarii greci nu şi-au propus să schimbe conştiinţa etnică a poporului,ci să-l creştineze.Truda lui Chiril printre noii săi fii duhovniceşti nu a fost fără ispite. Însă mai târziu afost biruit în lupta sa cu clerul german, fiindcă protecţia bizantină era prea departe ca să poatăavea greutatea necesară în acest avanpost obscur. Clerul german, pizmuind înrâurireabizantină, susţinea că singurele limbi îngăduite în Liturghie erau cele trei scrise de Pilat petabla de deasupra Crucii lui Hristos: ebraica, greaca şi latina. Aceasta a ajuns pricină de ceartăîntre germani şi cei doi fraţi greci. În 868 cei doi fraţi s-au înfăţişat Papei Adrian al II-lea(867-872) pentru a rezolva această dispută. Adrian, foarte fericit să intervină, i-a primit foartebine pe cei doi fraţi. Totuşi nu voia nici să-i jignească fără rost pe puternicii germani.În faţa preoţilor Veneţiei, Constantin-Chiril a răspuns cum de a „cutezat” să scrie şi săînveţe Scripturile în altă limbă; căci duşmanii săi spuneau: „Noi ştim că numai în trei graiurine-a împrumutat Dumnezeu cărţile Sale: cel evreiesc, cel grecesc şi cel latinesc.” În cuvântulsău, Constantin-Chiril a spus printre altele: „Cum de nu vă ruşinaţi a recunoaşte numai treigraiuri, silind celelalte neamuri şi seminţii a rămâne oarbe şi surde? (...) Mai bine voi grăicinci cuvinte pe care oamenii le înţeleg, decât o mie de cuvinte neînţelese 86 .”Ca urmare, Papa Adrian a aprobat cărţile de slujbă în limba slavonă la liturghiile ce s-au ţinut în câteva biserici din Roma şi a aprobat hirotonirea câtorva candidaţi la preoţie veniţila Roma cu cei doi fraţi. Constantin-Chiril a fost tuns în monahism la o mănăstire greceascădin Roma, murind apoi la 14 Februarie, 869.Metodie a fost ridicat de către Papa la rangul de episcop al vechii episcopii a Illiriei,86 F. Dvornik, „The Vita Constantini”, Les Legendes, pp. 377-379.26