Viaţa Sfântului Fotie cel Mare - K

Patriarhul ConstantinopoluluiÎn 774 Carol cel Mare a confirmat solemn Donaţia lui Pepin, o garanţie scrisă de aocroti Biserica Romei şi pe posesorii ei de drept. Apoi, în anul 800, Papa Leon al III-lea a puspunct final rupturii politice dintre Roma şi Constantinopol punând coroana reînfiinţatuluiImperiu de Apus pe capul lui Carol cel Mare 257 .Au mai existat şi alţi factori ce au dat o puternică lovitură puterii bizantine şiprestigiului ei moral. Mulţi din cei ce se închinau icoanelor cereau sprijin Romei împotrivaiconoclaştilor, recunoscând prin aceasta autoritatea Papei de a judeca o asemenea pricină.Această purtare a displăcut mult conducerii imperiale şi a pricinuit nelinişte capilor BisericiiRăsăritene. O altă rivalitate a apărut în veacul al nouălea între Bizanţ şi Roma în încercarea dea converti pe păgâni. Episcopii germani s-au opus cu sălbăticie misiunii sfinţilor Chiril şiMetodie, apostolii slavilor. În Croaţia şi pe coasta Dalmaţiei Roma a adus sub jurisdicţia sapopoarele slave pe care grecii tocmai le convertiseră la Ortodoxie. În Bulgaria, care fuseseconvertită de Bizanţ, Papa Nicolae I a întâmpinat cu căldură propunerile Ţarului Boris-Mihail.La cererea ţarului, Papa i-a trimis preoţi de la Roma. Toate aceste intruzii în sfera de influenţăortodoxă i-au exasperat pe bizantini. Ei s-au simţit jigniţi de aceste încercări stridente de aimpune primatul papal în Răsărit.Roma sub stăpânirea regilor barbariCând Apusul a căzut sub dominaţia barbarilor şi Roma însăşi a fost cucerită, italieniis-au aliat cu duşmanii Imperiului Bizantin; de pildă, în veacul al unsprezecelea, ei s-au aliatcu normanzii. În 962, Otto Saxonul, regele Germaniei, a condus o oştire spre Roma şi l-a silitpe recalcitrantul papă Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. În următorii patruzeci de aniRoma a fost scena luptelor între germanii barbari şi nobilimea locală. Papa Ioan al XIII-lea(965-972) a mers până la a scrie că, în 967, exista „un împărat al grecilor” şi „un împărat alromanilor.” De fapt abia spre sfârşitul veacului al XIV-lea i s-a dat pentru prima dată luiManuil al II-lea Paleologul titlul de „împărat al Ellinilor.” Cu câteva veacuri mai devreme,dacă vreo ambasadă apuseană sosea la Constantinopol cu scrisori adresate „împăratuluigrecilor”, nu era primită la curte. Însă în ultimele sale decenii Constantinopolul era în modconştient o cetate grecească.Înstrăinarea între cele două lumi a fost simultan politică şi culturală. Lumea bizantinăafirma că este urmaşa legitimă a vechii Rome, acum o lume barbară latinizată, dominatăspiritual de Roma papală. Cele două lumi nu se acceptau una pe alta.Între timp bizantinii erau prinşi cu propriile războaie civile şi cu recuceririle dinRăsărit şi din Balcani. La început nu au manifestat un interes activ faţă de Italia, cu excepţiamomentului când germanii au încercat să ocupe provinciile din Italia de Sud. Podul întreBizanţ şi Apus era asigurat de Italia de Sud, posesiune bizantină. În ciuda refuzului sauincapacităţii Bizanţului de a apăra această zonă, ea era încă locul unde contactele întreConstantinopol şi Roma puteau fi frecvente şi cordiale. Însă la Roma germanii îşi stabiliserăautoritatea, iar teologia lor triumfase.Germanii aveau propriile obiceiuri bisericeşti, fundamental diferite de cele aleromanilor apuseni sau ale bizantinilor. Ei socoteau că cel ce clădeşte o biserică este singurulproprietar al clădirii. Astfel episcopii din Apus au pierdut controlul administrativ al bisericilorpe care nu le construiseră ei înşişi. Ctitorii socoteau bisericile clădite pe socoteala lor ca fiindproprietatea lor. Ei îşi arogau dreptul de a numi preoţi care urmau a fi schimbaţi de către ei.Astfel se putea afla în Franţa şi Germania un întreg sistem de biserici private. Ca urmare,creştinătatea apuseană în veacul al unsprezecelea era o adunătură de biserici autonome şinaţionale. Puterea centrală a papalităţii a scăzut şi abuzurile s-au strecurat în ea, precumsimonia, investitura laicilor etc.257 Ibid., p. 214.71