Evaluarea ecosistemelor si a serviciilor ecosistemice din Romania

56
În ultimele decenii au fost dezvoltate o serie de clasificări, în special pentru habitate,
atât la nivel pan-european, cât și național, la ora actuală existând mai multe sisteme de
clasificare acceptate și utilizate atât la nivel local, cât și regional, național și internațional.
Unele dintre aceste sisteme de clasi ficare sunt mai detaliate, de exemplu tipologia
CORINE (1991), clasificarea PALEARCTIC (1996, 1999) şi clasificarea EUNIS (1997,
2005), iar altele mai sumare, incluzând numai acele tipuri de habitate a căror conservare
necesită adoptarea unor măsuri specifice, de exemplu EMERALD (2000), Directiva
Habitate (1992, amendată în 1999 şi 2002) (Donita et al, 2005). În afara sistemelor de
clasificare a habitatelor existente pentru Europa, în majoritatea ţărilor au fost dezvoltate
sisteme naţionale de clasificare a habitatelor sau a ecosistemelor.
Pentru a satisface nevoia dezvoltării unei clasificări unitare a habitatelor/ecosistemelor
aplicabilă la nivel pan-european, primele inițiative europene au început încă din anii
1980.
Primul sistem de clasificare armonizat la nivel european bazat pe acoperirea terenului a
fost dezvoltat prin proiectul CORINE (Agenția Europeană de Mediu (AEM), 1999;Heymann
et al, 1993) și complementar prin clasificarea CORINE Biotop, scopul acestui sistem fiind
urmărirea modificărilor apărute în utilizarea terenurilor la nivel european, analizată la
intervale de timp, pentru surprinderea tendințelor de evoluție, evidențierea degradării
și/sau a presiunii antropice, identificând 43 de clase de elemente antropice și naturale.
Ambele sisteme de clasificare utilizau tehnici specifice de observare a terenului (Earth
Observation), dar nu atingeau un nivel de acoperire la scara întregii Europe. Clasificarea
CORINE Biotop, publicată în 1991, viza identificarea și descrierea habitatelor de importanță
majoră pentru conservare în cadrul Spațiului Europene. Este un sistem de clasificare
ierarhic destinat să acopere toate tipurile de habitate, dar cu accent asupra habitatelor
naturale și semi-naturale și o acoperire limitată a tipurilor de habitate marine. Deși se
bazează pe abordarea fitosociologica, include, de asemenea, și alți factori, cum ar fi
geografie, climă, sol, și surprinde mai multe tipuri de habitate fără acoperire vegetală.
Un alt obiectiv al programului CORINE este de a reuni toate încercările care au fost
făcute de-a lungul anilor la diferite niveluri (internațional, comunitar, regional și național)
pentru a obține cât mai multe informații cu privire la mediu și la modul în care acesta
se schimbă.
Începând cu Programul CORINE, s-a încetăţenit în Europa termenul de habitat care,
stricto senso, înseamnă loc de viaţă, adică mediul abiotic în care trăieşte un organism
sau o biocenoză distinctă. Dar, în accepţiunea care i s-a dat în programul CORINE şi
apoi în celelalte sisteme de clasificare ce au urmat, prin habitat s-a înţeles, de fapt, un
ecosistem, adică un „habitat” stricto senso şi biocenoza corespunzătoare care îl ocupă
(Donița et al, 2005).
Clasificarea CORINE Biotop a fost extinsă pentru a acoperi toată Europa prin dezvoltarea
sistemului de clasificare PALEARCTIC (Devillers Devillers-Terschuren 1996). Deși
clasificarea PALEARCTIC a extins acoperirea geografică, clasificarea habitatelor marine
a rămas totusi deficitară, totodată nefiind dezvoltate criterii clare pentru discretizarea
diferitelor tipuri de habitate.
Câteva sisteme de clasificare mai recente, au evoluat ca standarde pentru conservarea
habitatelor la nivel european (de exemplu, Sistemul EUNIS dezvoltat pentru AEM (Davies
& Moss, 2002; Agenția Europeană de Mediu (AEM), 2003 şi clasificarea din Anexa 1
Directiva Habitate).
Prima versiune a clasificării dezvoltate în Anexa I a Directivei Habitate publicată în
1992 este o selecție din clasificarea CORINE Biotop (Evans, 2010), identificând 233
de clase de habitate de interes conservativ, Agenția Europeană de Mediu instituind o
corespondență între codurile habitatelor din Anexa I și clasificarea CORINE.
Habitatele sunt enumerate în Anexa I a Directivei Habitate și descrise în Manualul de
interpretare (Comisia Europeană 2007). Deși Manualul de interpretare oferă mai multe
detalii decât lista de habitate din Anexa 1, există încă multe probleme atunci când