Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

utiliza resursele proprii, de a-ºi mobiliza fantezia, într-un cuvânt, de a visa
cu ochii la ele.
Lucrãrile sale etaleazã feminitatea cu parcimonie, afiºând-o numai
pânã la un punct, oprindu-se exact în momentul în care desenul, forma în
lut, teracotã sau bronz ar putea deveni prea explicite. Femeile ei sunt, pe
alocuri, lascive, ferite însã de vulgaritate, dupã cum, ele îºi refuzã, în acelaºi
timp, inocenþa, pentru cã artista însãºi este o personalitate accentuatã,
complicatã, nu uºor de definit. Formele expuse sau cele care îºi aºteaptã
întâlnirea cu publicul, sunt de o complexitate intrinsecã, dezvãluie o naturã
ºocant-subtilã, formulã prin care se comunicã palpabila adecvare a lor
la reflecþiile autoarei, la cãutãrile ei intense, ele, creaþiile traduc lãuntricul
ei impuls de a se autodefini. Persistã pregnanta impresie cã fiinþa plasticienei
s-a „topit” în aceste „obiecte”, cã impulsurile ei avântate, patetismele ei
se domolesc; se simte uneori o îmblânzire, o înþeleaptã liniºtire, ca în acele
lucrãri de graficã în care forma se topeºte, se lichefiazã parcã, concentrându-se
ºi persistând, rãmânând în Urme ºi semne.
Privindu-i creaþiile, te încântã magia formelor ºi fantezia ei mereu
vie, energia se consumã, dar miraculos ºi paradoxal se reface, se regenereazã,
niciun semn de obosealã nu se întrevede, încât fiecare ciclu de lucrãri
e un nou început, surprinde privitorul prin elemente inedite ºi prin
vigoarea lui.
Bucuriile ºi supãrãrile, îngrijorãrile ei de femeie, iubirile, tandreþea,
generozitatea capãtã contur ferm în formele de lut ºi în desen. Inteligenþa
nativã ºi talentul minunat fasonat în ºcoala bucureºteanã de artã, înzestrarea
ei de creator, de femeie complicatã ºi complexã, îºi pun o amprentã
indenegabilã pe lutul, teracota, modelate, în bronzul turnat sau în grafica
Doinei Tãtar, iar temperamentul arzãtor, dar ºi delicateþea se învãluie, se
susþin reciproc în momentul atingerii materiei pe care o modeleazã.
Teracotele ei, femeile ce par înveºmântate în peplumuri care, în loc
sã le acopere, sã le ascundã trupurile, le reveleazã în splendoarea lor,
numite Cele ºapte zile ale sãptãmânii, dar ºi Madonele sau Nud cu draperie,
toate traduc versiunea subiectivã a unor experienþe trãite cu o intensitate
maximã, sunt confesiuni de un soi aparte, într-o permanentã cãutare
de sine, într-o perpetuã dorinþã de autodefinire. Ele transmit coeziunea intimã
între certitudinea unor idei aflate la început în stare embrionarã ºi dorinþa
certã de a le exprima, de a le materializa, cãci aºa cum spune Proust:
„Spiritul cãlãuzeºte mâna”.
Lucrãrile Doinei Tãtar sugereazã un „pact autobiografic”, pentru cã,
în absenþa oricãrei cronologii evidente, ele sunt tot atâtea feþe–etape ale unei
autobiografii bogate, poate nu atât în evenimente exterioare, cât în
110