Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

avea sã aparã doar în 1966, dupã ce cu un
an mai înainte fusese tipãritã în revista
Novîi Mir. Vremea micii destinderi din
perioada hrusciovistã (cea care a permis
erezia publicãrii nuvelei O zi din viaþa lui
Ivan Denisovici) trecuse, Uniunea Sovieticã
era condusã de o troikã în frunte cu
Leonid Brejnev, în calitate de ºef suprem
al PCUS, cenzura devenise tot mai vigilentã.
Poate tocmai de aceea a fost nevoie ca
acea primã editare a cãrþii sã fie însoþitã de
o prefaþã semnatã de N. Toporkov, artist al
poporului, în care acesta aprecia cã
Roman teatral ar fi o carte „extraordinar
de amuzantã”. În realitate, Roman teatral
e mult mai mult decât atât. Dacã aceastã
prefaþã a fost componenta unei strategii
editoriale de naturã sã îngãduie apariþia
cãrþii, atunci se poate spune cã ea a avut
parte de mult mai mult succes decât ceea
ce încercase Bulgakov însuºi în acelaºi
scop. Cãci ºi scriitorul intenþionase, la rândul
lui, sã înºele cenzura cu o prefaþã. În
monografia dedicatã scriitorului (Editura
Univers, Bucureºti,1989), Isolda Vârsta
pune respectiva prefaþã în relaþie cu
scrieri similare din literatura rusã datorate
lui Puºkin, Lermontov, Cernîºev
º.a., scriitori ce ºi-au însoþit unele creaþii
cu astfel de texte în care îºi negau statutul
de autori, afirmând cã ei nu fac decât sã editeze
manuscrise în a cãror posesie intraserã
prin felurite cãi, care mai de care mai
fanteziste. În realitate, discursul prefacial
e departe de a fi o invenþie a secolului al
XIX-lea rusesc, mai toate romanele franþuzeºti
din veacul anterior fiind însoþite de
introduceri al cãror scop era acela de a facilita,
culmea!, prin negare, apariþia ºi acceptarea
de cãtre oficialitate ºi instanþele
literare a unui nou gen- romanul.
Dincolo însã de acest fenomen de
istorie literarã, e cum nu se poate mai
limpede cã atât Bogdan Budeº, în calitate
de alcãtuitor al dramatizãrii, cât ºi Vlad
Massaci, regizorul spectacolului cu
Roman teatral de la Teatrul Nottara din
Bucureºti, au reflectat îndelung la prefaþa
scrisã de Mihail Bulgakov pentru romanul
sãu. Aceasta începe în stilul policier-ului
–„Îl previn pe cititor cã nu am nici un
amestec în compunerea însemnãrilor
care urmeazã ºi cã ele mi-au parvenit în
niºte împrejurãri stranii ºi câtuºi de puþin
plãcute. Chiar în ziua sinuciderii lui
Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut
la Kiev în toamna anului trecut, poºta
mi-a adus un pachet voluminos, pregãtit
din timp de sinucigaº, precum ºi o scrisoare”.
Ceva mai încolo, prefaþa conþine
douã pasaje valorificate de spectacol.
Primul pasaj susþine cã „astfel, însemnãrile
lui Maxudov nu sunt decât rodul
propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire,
al unei fantezii bolnave”, cel de-al
doilea afirmã „pe de altã parte, cunoscând
îndeaproape viaþa teatralã a Moscovei, pot
afirma cu toatã certitudinea cã oameni
sau teatre ca acelea zugrãvite de rãposatul
nu existã ºi nici n-au existat niciodatã”.
Amândouã sunt transcrise în montare.
Ultimul apare cu uºoare modificãri, rostit
în finalul reprezentaþiei de unul dintre
personajele jucate cu multã aplicaþie,
inventivitate ºi talent de George Alexandru,
celãlalt e valorificat preponderent vizual
într-una dintre cele mai sugestive,
mai încãrcate de emoþie ºi mai percutante
secvenþe ale montãrii, aceea în care
mintea modestului corector de la ziarul
Navigaþia, autor al romanului Zãpadã
neagrã, e bântuitã de personajele ce
încep sã capete substanþã. Gãsim în
aceastã secvenþã stranie, fantastic- naturalã,
plasatã în zona de început a reprezentaþiei
însãºi cheia în care a fost conceput
spectacolul. Cãci straniile întâmplãri
cu care se confruntã Serghei Lentievici
Maxudov, personajele groteºti ºi
malefice deopotrivã, care vor sã îl „ajute”,
însoþindu-ºi oferta de sprijin cu zâmbete
ciocolatii ºi enunþuri cu sensuri multiple,
numai aparent binevoitoare, pânã la urmã
înspãimântãtoare în realitatea lor profundã
ºi în consecinþele lor criminale le
vor depãºi pe cele ficþionale. E vorba
despre personaje al cãror rost nu e altul
decât acela de a oblitera în fapt drumul
119