Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

Marginalia
Nimicul (Cuvîntului) este perfecþiunea cu care opereazã
Dumnezeu în lumea (im-perfectã) a devenirii. Cuvîntul leagã perfecþiunea
nimicului de im-perfecþiunea existenþei. El topeºte într-o singurã pronunþie
douã contrarii. Face lumea posibilã din chiar perfecþiunea im-posibilitãþii
sale. „Lumina” cuvîntului pune toþi posibilii în miºcare, îi actualizeazã
în chiar contrariul lor originar. Spus uºor poetic, lumea este o metaforã
divinã. Una care existã în chiar propria sa spunere. Cu alte cuvinte,
nimicul devine ceva printr-un exces: printr-un exces de in-existenþã.
Realitatea (ultimã) cã existã ceva ºi nu, mai curînd, nimic, se datoreazã
faptului cã nu poate exista un nimic pur, absolut. Nimicul absolut
este o imposibilitate. Nu poate fi imaginat un gol absolut, etern. (Cine sã ºi-l
imagineze?) Pentru a exista, chiar ºi ca „nimic”, ca referenþialitate purã, el
are totuºi nevoie de o raportare la ceva. Nu poate exista un nimic revelat
de un alt nimic. El este doar în mãsura în care întîlneºte o limitare. Graniþele
sale sînt trasate de reperele paralele ale existenþialitãþii. Raportarea nimicului
la ceva îi dã acestuia dimensionalitatea. Lumea nu putea sã nu existe
pentru cã nu putea sã existe un nimic atît de imens. Tot ceea ce existã, de
fapt, nu face decît sã re-contureze jocul ontologic al existentului ºi al nonexistentului,
joc ce pune totul într-un raport în care „nimicul” devine
condiþia de posibilitate a oricãrui existent. „Cãci actualul presupune înaintea
lui posibilul ºi nici nu e necesar mãcar ca tot ce e posibil sã ajungã în
stare de actualitate” (Aristotel).
Nimicul este contraponderea nevãzutã a oricãrui ceva. Ceea ce rãmînea
dacã nu se întîmpla sã fie. Existenþa nu este, în ultimã instanþã, decît
„nimicul” care poate sã fie. Dupã cum in-existenþa este doar „nimicul” care
îºi refuzã imperativul sã fie.
99