Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

Noi putem vorbi doar de un „nimic” (originar) care a fost odatã...
ceva. Cã de nu era, nu se putea nici mãcar povesti cît de cît despre aceastã
tãcutã componentã existenþialã. Existenþa este cea mai fascinantã poveste
a scoaterii ei din propria posibilitate. Prin ea, nimicul ia forma posibilului
proxim. Prin el, existenþa se adapteazã la cerinþele posibilului sãu. Orice
existent este maximul posibililor sãi. Divinitatea se reveleazã pe sine concomitent
cu dezvãluirea posibilitãþilor nelimitate ale nimicului. Datoritã
divinitãþii „nimicul” devine posibil, devine o poveste care poate încãpea
într-un singur cuvînt.
Conceptul de „nimic” ne ajutã sã gîndim raþional (precum zeroul
în matematicã) nu doar ceea ce nu existã, ci ºi esenþa existenþialitãþii. Plinul
poate fi înþeles mai bine nu doar prin ceea ce îi este specific, ci ºi prin golul
sãu. Fiinþa se dezvãluie prin umbra ne-fiinþei sale, prin ceea ce lasã loc devenirii.
Prin faptul cã lumea poate exista chiar ºi din „nimic”, nimiculpoate
deveni indirect o cauzã a lumii. Una care face ca, prin chiar limitele sale aparent
de netrecut, ceva sã poatã totuºi fi din chiar propria sa in-existare.
La o aºa imensitate a „nimicului” (cînd nu exista decît întinderealui) trebuia
contrapusã o fiinþã infinitã în posibilitãþile existenþei sale. Dumnezeu ia
din imensitatea „nimicului” puþinãtatea fiinþãrii. E greu de imaginat o lume
creatã care sã nu fi fost, ab initio, „nimic”. Pentru cã, dacã era ceva, nu mai
trebuia creatã.
Existenþa însãºi este un imn al faptului (existent) de a fi. Miracolul
adus pe altarul unei priviri cuprinzãtoare, a unui cuvînt care spune totul
pentru cã (aparent) nu spune nimic.
Existã un adevãr care ne conþine chiar fãrã a ºti acest lucru. „E în
noi ceva mai adînc decît noi înºine” (Sf. Augustin).
Fiinþa poate fi salvatã de ascunderea ne-fiinþei prin aceastã
ipostaziere a ei în cadrele ademenitoare ale spunerii. Eul se spune pe sine,
se transpune în limbaj tocmai pentru a-ºi salva imaginea distinctã de orice
eu. A identifica eul cu ceea ce el poate spune (despre sine) în cuvinte este
riscant ºi salvator în egalã mãsurã. Eul livrat de cuvinte nu se suprapune
peste imaginea exterioarã a cuvintelor. Cu o vorbã platonicianã, se armonizeazã
doar cuvintele care indicã ceva, cele care spun mai mult decît lasã
impresia cã spun. Confesiunile augustiniene creeazã o imagine adecvatã a
eului auctorial tocmai pentru cã au uitat unele non-euri pe dinafarã. Din
ele a rãmas doar o diafanã prezenþã. Dar o prezenþã care re-încarcã posibilitãþile
limbajului cu valenþele fiinþei sale iniþiale.
100