Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

Cartea lui Dorin-Liviu Bâtfoi, Aºa s-a
nãscut omul nou - În România anilor
’50, apãrutã în anul 2012 la Editura
Compania din Bucureºti, impresionantã
prin dimensiuni (peste 700 de pagini
format mare), prin amploarea documentãrii
ºi a bibliografiei (numai enumerarea
titlurilor consultate ºi citate de
autor a solicitat mai bine de 40 de pagini)
e, în contextul acestei relative penurii,
una absolut necesarã, utilã ºi binevenitã,
deopotrivã. Autorul ei nu a consultat
numai cãrþi de istorie, ci ºi bibliografie
literarã, a citit cu nesaþ ºi a fructificat
lucrãri de memorialisticã, a parcurs nenumãratele
jurnale ale foºtilor deþinuþi
politici, ale oamenilor de diverse
condiþii sociale ale cãror destine au fost
frânte ori mutilate de instaurarea regimului
comunist, jurnale apãrute îndatã
dupã 1989. A vãzut filme artistice ºi documentare.
Din câte am izbutit sã deduc,
Dorin-Liviu Bîtfoi nu a ajuns ºi la documentele
primare, la arhivele C. C. ale
PCR. Poate ºi pentru cã nu e istoric de
profesie (autorul are, din câte înþeleg
din notiþa biograficã publicatã în volum,
studii de filosofie). Poate tocmai
din acest motiv cartea nu e scutitã de erori.
Încrezându-se în mãrturii, în literatura
confesivã ºi cea autobiograficã, volumul
conþine un numãr de inexactitãþi
(aº putea sã le enumãr pe cele din domeniul
artelor spectacolului ºi al literaturii),
dar care nu afecteazã fundamental
valoarea demersului lui Dorin-Liviu
Bâtfoi, care îºi asumã rolul unui narator
cu glas avântat-ironic ce ne ajutã sã ne
descurcãm prin mulþimea de evenimente
contradictorii ce au marcat
primii zece-doisprezece ani ai puterii
comuniste în România.
Oricum, în ciuda acestor erori ºi a
încercãrilor de literaturizare a discursu-
lui, imaginea deceniului al ºaselea,
adicã a anilor în care Gheorghiu-Dej duce
o luptã durã pentru putere cu feluriþii
lui adversari din ierarhia comunistã,
adversari acceptaþi mai de voie,
mai de nevoie ca tovarãºi de drum,
pânã în momentul în care Bãtrânul a
identificat clipa favorabilã spre a se descotorosi
de ei, adesea în mod dramatic,
uneori chiar în chip sângeros, niciodatã
cu remuºcãri, mi se pare vie, credibilã ºi
– de ce nu? – palpitantã. Numai cã Dej
ºi tovarãºii lui nu au dus doar o luptã
pentru putere în interiorul Partidului
Muncitoresc Român, sau, într-o anume
perioadã, chiar ºi în afara lui. Mai necruþãtoare
a fost lupta împotriva poporului
român ºi a lipsei sale de apetenþã pentru
comunismul de facturã stalinistã,
dorit ºi impus de toþi factorii de conducere
comuniºti, indiferent dacã au
trãit ori nu o vreme la Moscova.
Forþa, proeminenþa politicului în
dispreþul oricãror alte considerente (de
naturã economicã, socialã, sociologicã,
umanã etc.) au stat la baza regimului a
cãrui instaurare a început în România
îndatã dupã 23 august 1944. Aºa se
explicã, cred, faptul cã lucrarea, conceputã
în douã mari pãrþi (nu întâmplãtor
numite cãrþi, cãci adesea tonul
expunerii capãtã inflexiuni literare),
pãrþi intitulate Încolonarea clasei muncitoare
ºi Anii puterii populare, nu are
un capitol explicit de istorie politicã.
De fapt, orice decizie era în acei ani de
naturã politicã ºi era luatã împotriva
oricãrei logici ori realitãþi, numai ºi numai
în numele politicului. Arestãri ºi deportãri,
decimarea elitelor, absenþa
oricãror mãsuri concrete pentru asigurarea
unui nivel de viaþã de minimã suportabilitate
pentru populaþia aflatã în
libertate condiþionatã ºi mereu intens
59