Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

acest lucru nu poate fi remarcat decât de cei aflaþi în apropierea scriitorului.
Literatura este, în mod inevitabil, o sublimare a propriei experienþe a
autorului – e un fapt banal. Trebuie sã disociem însã între biografia realã a
autorului ºi biografia fictivã a personajului pentru a face o lecturã adecvatã,
detaºatã, a cãrþii, judecatã în proiecþiile ºi în ipotezele ei psihologice. Dar,
cu toate aceste precauþii, nu se poate sã nu luãm aminte la avertismentul
lui Cioran: „Vai de cartea pe care o poþi citi fãrã sã-þi pui mereu întrebãri despre
autor”. Iar romanul lui Florin Ardelean ne îndeamnã la o asemenea reflecþie
– frauduloasã din punctul de vedere al ficþiunii independente de
autor.
Însã, în roman, confesiunea lui Vlad Codreanu este o eliberare de
propria biografie, de biografia sa fictivã (dacã nu de biografia autorului)
sau, mai bine zis, o tentativã de eliberare de un trecut deocheat ºi o biografie
încãrcatã. El scrie, se explicã, la îndemnul medicului sãu curant, întrun
salon de psihiatrie. „De unde a pornit drumul acesta care a eºuat jalnic
într-o rezervã de spital?” – se întreabã Vlad Codreanu din prima paginã a
confesiunii sale. Întreg romanul este un rãspuns la aceastã întrebare neliniºtitoare
ºi chinuitoare. Ca orice roman, ºi romanul lui Florin Ardelean
este istoria unui eºec. Ca orice confesiune, ºi mãrturisirea lui Vlad Codreanu
investeºte în scris o ºansã de salvare, o posibilitate de vindecare, de regãsire
a echilibrului. Cioran numea foarte bine, cu o exprimare devenitã
comunã, „scrisul ca act disperat de salvare”. Orice carte tipãritã, afirma filosoful,
e o sinucidere amânatã. Lucian Blaga spunea, dupã cum bine se ºtie,
cã „o boalã învinsã e orice carte”. Orice confesiune e funciarmente terapeuticã,
în cazul cel mai bun, în miza ei profundã – înþelegem noi. O tentativã
de învingere a unei boli psihice. Florin Ardelean utilizeazã cu eficienþã
psihologicã aceastã convenþie narativã. „Scrisul – adaugã Cioran – are valoare
ºi justificare numai ca eliberare de obsesiuni, ca mijloc de a amâna o
distrugere ºi o prãbuºire”. Scriindu-i psihiatrului sãu, la îndemnul acestuia,
Vlad Codreanu îºi amânã prãbuºirea, îºi suspendã eºecul, conºtientizându-i
cauzele ºi urmându-i explicativ meandrele. Nu ºtim însã cu certitudine
dacã-ºi învinge ºi boala.
Eliberat din cãsnicia nefericitã, Vlad Codreanu se dedicã frenetic
amorului liber, frecventând barul de streaptise al unui prieten interlop,
interesându-l deopotrivã alcoolul ºi prostituatele, cheltuindu-ºi vlaga cu
disperarea celui care nu mai are nimic de apãrat ºi de ocrotit, nici mãcar pe
sine însuºi. Pare cã îºi gãseºte marea dragoste în Mirela, femeie cam la 35
de ani, în declinul vârstei, ºi ea divorþatã, fostã soþie de medic, clientã debusolatã
a barurilor, depresivã, alcoolicã, disponibilã. Vlad însuºi se iluzioneazã
cã este marea dragoste, devoratã de pasiune ºi posesiune, pentru cã, deºi
45