Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

aceste bruioane din avanpostul poemului dau seama de „dimensiunea performativã
a actului de creaþie”, adicã de miºcarea („dinamica”) textului,
dacã acestea ar fi digitalizate ºi s-ar putea lucra pe format electronic. Dupã
aceastã pledoarie pentru modernizarea criticii genetice, Ioana Bot repune
în discuþie raportul dintre idee (temã) ºi forma Odei, în care ultima pare sã
fie cea care angajeazã „sensul textului”, ceea ce face din Eminescu „un poet
al dispozitivului” (p.115), rãsturnând viziunea romanticã asupra autorului.
Forma preexistentã sensului devine „constrângere imposibilã care creºte
efectul de stranietate al poemului” (p.121). Am împinge demonstraþia mai
încolo, spunând cã inovaþia eminescianã în cazul acestui poem, modern în
plinãtatea termenului, þine de o demonstraþie a poeticii sale, aceea cã în cadrul
limitat al unei forme poate sã încapã un material poetic (imaginar,
idei, viziuni) care-l locuieºte ºi-l tensioneazã, dându-i sens modern unei
forme clasice. Pe o structurã similarã merg ºi ipotezele de lucru în cazul
Epigonilor, poezie înscrisã în categoria „aporiilor” nãscute din aceeaºi
retoricã a ascunderii sensului implicit. De aceastã datã „tensiunea” dintre
textul dat ºi „textul de escortã” ridicã, dupã I.Bot, câteva nedumeriri
privind „sinceritatea autorului” pentru o înþelegere onestã a mesajului
poetic. Deºi majoritatea criticii a mers pe „cuvântul” explicativ al poetului
din notele care au însoþit textul, la o analizã a arhitecturii retorice a textului,
asistãm la o „inovaþie poeticã radicalã” a canonului de la jumãtatea secolului
al XIX-lea. Clasificatã ca odã ºi satirã în exegeza cunoscutã, poezia propune,
dupã Ioana Bot, „douã modele, douã tipuri de valoare poeticã”, prima
parte „este subvertitã de evocarea modelului dintâi prin intermediul
resurselor figurante ale celui de-al doilea, „epigonicul”(p.133). E vorba de o
„subversiune constructivã”, care ar duce textul ºi interpretarea într-un stadiu
de „ilizibilitate” care blocheazã lectura, fiindcã cele douã componente
formale /oda ºi satira/ ar fi „într-un raport ireconciliablil”. De aici „un conflict
paradigmatic al poeziei” care face ca antiteza sã devinã construcþie în
care „o specie literarã sã se mascheze retoric în altã specie”(p.142). Altfel
spus, în termenii lecturii alegorice demaniene, se construieºte o figurã
pentru ca cealaltã s-o deconstruiascã, astfel încât antiteza este, în fapt, o
„aporie”, ni se precizeazã aici. E adevãrat cã jocul textual eminescian face
ca unele specii sã mascheze altele, printr-o situare antiteticã, aºa cum
susþine Ioana Bot. Dar, fiindcã în Epigonii, ca de altfel în Scrisori,
funcþioneazã aceeaºi organizare textualã, pe antitezã, ar trebui sã ne întrebãm
dacã, din perspectiva retoricii demaniene, antiteza nu acþioneazã ca figurã
tropicã, ci mijloc compoziþional, care permite amalgamarea speciilor
ºi neutralizarea, pânã la un punct, a opoziþiilor, dacã nu ducerea construcþiei
aºa-zis antitetice la o sintezã. Apoi, credem cã ºi aici funcþioneazã
33