Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

Apropierea de optzecism în poezia lui Velea se întrevede ºi în acele versuri
care fac apologia unui lirism jovial, viril ºi structurat pe baze care scapã
oricãrei ideologii. Poeþii detabuizeazã cliºeele cu o tonicã euforie, dând o
replicã inopinatã aºteptãrilor cuminþi ºi destructuralizând, astfel, un mod
anost de a regãsi emoþia: „eu te iubesc ca pe un loc de parcare,/ cã mulþi ar da
cu pumnul ºi s-ar înjunghia pentru asta!/ te iubesc ca pe o creºtere de salariu/
sau un ajutor social,/ cã pentru asta se îmbrânceºte lumea pe stradã” („cum
reuºesc sã spun în poezie te iubesc” – p.52). În aceeaºi notã ironicã, poetul
încearcã o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în
care inocenþa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate
deliberat, însã totul se finalizeazã cu o depresurizare somnolent-staticã:
„pasãre mare, albã, graþioasã,/ pe-un cuib pãtrat, de ciment, cu pumnale în loc
de ouã// fire de trestie lungi, ca degetele naiului,/ sparte cu excavatorul/
ascunºi sub cupola unui ghiocel,/ un pluton de soldaþi plãnuieºte atacul//
nuci detonate, amplificatoare montate greierilor,/ libelule stropite cu
kerosen/ munþi etichetaþi, vânduþi la kilogram sau la bucatã,/ lacuri în sticle
de plastic// mi-am lãsat sufletul într-un peisaj virgin,/ dar l-au închis niºte
turiºti într-o fotografie” („eco-poem”, p.85). Dacã extincþia n-a reuºit, existã
întotdeauna confortul domestic al vreunui colþ de oraº, populat cu personaje
incerte ºi mirosind a suprarealism: „pãsãri de alcool pe cerul gurii unui beþiv/
noaptea e-un câine de vatã murdarã/ o maºinã se-mpreuneazã cu un copac/
din inerþia luptei împotriva poluãrii” („semn”, p.94).
Nereuºit, lipsit de originalitate ºi neinteresant literar mi s-a pãrut grupajul
intitulat „salonul 44”, o trecere sumarã ºi distantã printr-o lume a
demenþei ºi a înstrãinãrii. Instrumentarul liric este bine folosit chiar ºi aici,
însã tema e insuficient sondatã, e fragmentatã ºi nu satisface nicio exigenþã
poeticã. E doar un mod al poetului de a-ºi exersa talentul de a extrage din sordidul
unui motiv social tern o fãrâmã de haz. Atât ºi nimic mai mult. De
asemenea, o eroare conceptualã o reprezintã ºi metaforizarea excesivã, care
nu face altceva decât sã îmbrace un tablou banal într-o ramã kitsch, cu îngeraºi
din ipsos ºi flori multicolore ºi inexpresive: „plouã,/ adicã picurã din
sfârcuri de femei frumoase” (p.29), „redesenez geografia,/ ascund o declaraþie
de dragoste/ într-o picãturã pierdutã-ntr-un tsunami/ ºi o regãsesc într-un
iaht/ aruncat pe un pat dintr-o sufragerie” (p.35) º.a.
Cu toate acestea, „Lumea e o pisicã jigãritã” este, din punctul meu de
vedere, un volum citibil, cu suficiente bucãþi puternice, cu o structurã atent
aleasã, superior valoric precedentelor cãrþi ale autorului. I-aº reproºa lui
Andrei Velea uºorul cabotinism al liricii, teatralitatea excesivã a interpretãrii
ºi, cel mai important, lipsa – deocamdatã – a unei identitãþi poetice distincte.
Cu atâtea resurse la îndemânã, ar fi pãcat ca poetul sã se mulþumeascã cu
pastiºarea (chiar ºi reuºitã) a unor Iaru, Coºovei ori Stratan. Deºi, s-o spunem
tranºant, nici lucrul ãsta nu e chiar la îndemâna oricui.
26