Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

locul ocupat de aceºtia pe tabelul valoric - deºi colegii noºtri de la radio, de
n-or fi chiar critici literari, nici departe de aceastã condiþie nu sunt; dar însã
totuºi! Sunt convins cã arhivele – de ieri ºi de azi – sunt pline de emisiuni
cu grafomani (sau semi); asta e ceva normal. Printre ei însã nu i se putea
face loc - de o jumãtate de orã mãcar - ºi unui poet ca Mircea Ivãnescu?! din
1968 încoace, de cînd a debutat?! Mã tem cã e ceva vraiºte în criteriile de
selecþie a invitaþilor. Iar cele 17 minute ale lui Ivãnescu ar trebui sã-i punã
pe gînduri pe toþi redactorii de culturã. Ori mãcar pe cei specializaþi în literaturã.
Cu Mircea Ivãnescu lucrurile începuserã chiar bine, cãci Ion Drãgãnoiu
l-a avut invitat, la ”Convorbirile de joi”, îndatã dupã debut (oricum,
destul de devreme, chiar dacã nu ”îndatã”). Simona Popescu se opreºte ºi
ea asupra interviului de atunci, subliniind tactica auto-depreciativã a poetului
(împinsã atît de departe încît, de fapt, devenea o ostentaþie a modestiei
de sine ºi trecea, dialectic, în contrariul ei). E o constantã ”definitorie”
pentru Mircea Ivãnescu; de atîtea ori ºi-a recitat modestia, umilitatea de
creator, încît devine chiar o problemã dacã avea conºtiinþa propriei valori
ori nu. De n-ar fi cîteva propoziþii subversive la adresa modestiei (ele apar
în toate interviurile mai consistente; apar ºi în discuþia cu Ion Drãgãnoiu),
s-ar putea da ca sigurã convingerea lui cã e un poet de tot irelevent; ba chiar
cã nici nu e poet. Din loc în loc însã ceremonialul umilinþei e spart de cîteva
propoziþii grave (nu emfatice, cãci aºa ceva la Mircea Ivãnescu era imposibil),
de-a binelea – într-un fel – patetice. Iar aceste propoziþii de poeticã
sunt, în esenþã, neschimbate de-a lungul vieþii. Ele figureazã aproape
întocmai de la convorbirea cu Ion Drãgãnoiu pînã la dialogul de pe patul
de moarte cu Liiceanu. Ce-i va spune lui Liiceanu peste ani îi spune ºi lui
Ion Drãgãnoiu în primul (cred) interviu acordat. E un mic mãnunchi de
propoziþii fundamentale pe care Mircea Ivãnescu nu le-a schimbat deloc -
ba nici mãcar nu le-a redus exigenþa.
Întîi de toate e convingerea lui cã poezia ”e un act grav, un act care
angajeazã cu o sinceritate liminarã pe cel care încearcã s-o facã” (p. 84). Ar
transfera acest potenþial de gravitate ºi responsabilitate ºi pe seama cititorului,
deºi, aici, doar la modul ”ideal”: ”ideal ar fi sã-l angajeze tot atît de
total, tot atît de grav ºi pe cel care încearcã s-o parcurgã” (idem). Ar trebui,
aºadar, ca poet ºi cititor sã-ºi joace viaþa cu aceeaºi participare. Þinînd cont
de toate strategiile de irelevare (de insignifiare, dacã-i voie) la care recurge
în propriile texte poetice, un asemenea fundamentalism ontologizant duce
poezia direct într-o religiozitate a responsabilitãþii. Altã propoziþie fundamentalã
pentru estetica lui priveºte – baremi oarecum – autenticitatea
discursivã, posibilitatea ca ”o poezie sã fie tot atît de naturalã ca ºi oricare
22