Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

62
citate. Nu ºtiu – cred cã din motive obiective ar trebui modificatã
grila – ºi de acum sã se dea premii pentru „tinerii” scriitori, poeþi etc
pânã pe la 50. De simþit mã simt nicicum – supravieþuiesc, încã mai
caut o modalitate de autonomie financiarã, încã sunt pierdut într-o
ipohondrie abisalã dacã nu e cu adevãrat boalã, caut melodii pe
Soundcloud ºi mã plimb din ce în ce mai rar.
— Se pare cã în poezia de la noi se întimplã ceva. Legat de stil, de
lume. Tu însuþi eºti un poet citit ºi învãþat, cu spirit critic, care ºtie cu
siguranþã ce face. Ai ajuns la felul tãu de a scrie pentru cã era ceva
în preajmã ºi ai deschis uºa, sau printr-un efort de singularizare,
prin raportare la cei de dinainte. La Ioan Moldovan cum te raportezi?
— De raportat doar acum mã raportez la ceilalþi – ºi crede-mã e un
obicei dãunãtor, cel puþin pentru poezie. Dar da, existã un process
de singularizare indispensabil în poezie. Uneori mã gândesc cã trebuie
sã suferi, sã fii prezent, sã te plimbi, sã-þi dezvolþi o metodã de rezistenþã
– prin muzicã, prin lecturi, prin meditaþie, prin flash-uri,
prin excese, prin intensitãþi – ca sã iasã ceva cât de cât cu poezia. Sunt
ºi acestea necesare dar nu suficiente – de fapt nu ºtiu cum ajungisã fii
poet, sau dacã am ajuns – în genere mã consider un tip dificil care
din când în când , ºi foarte scurt ºi intens, e vizitat de o nebunie incomensurabilã
pe care reuºeºte sã o prindã oareºcum în vers. Ioan
Moldovan îmi este tatã, creditor pe timp nelimitat, prieten ºi un
exemplu viu de liniºte ºi seninãtate foarte specialã ºi doar apoi poet.
Probabil ar trebui sã scriu o cãrþulie despre pãrinþii mei, care sunt
parte din norocul meu aici, despre Petronela ºi Ioan – pentru a exprima
frânturi doar din “raportare”.
— Cum îi percepi pe cei care vin cu tine, în prag de debut, cu o carte,
douã?
— Îmi plac mai tinerii mei colegi de breaslã – uneori îi încurajez cu
puþinã muzicã, cu cei mai apropiaþi mai citim, bârfim ºi comentãm
noutãþile din aceastã lume bunã, literarã. Aº vrea sã le spun sã fie cât
mai neînfricaþi în singularizare, în acest gen de rezistenþã prin poezie
faþã de toate mizeriile mundane – ºi sã se îngrijeascã de poezie ca de
cele mai de preþ diamante.
Traian ªTEF