Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

In memoriam
Gînduri despre
Constantin Þoiu
L-am cunoscut bine pe Constantin Þoiu. În anii de demult, am fost
colegi în redacþia de Poezie de la celebra E.S.P.L.A. Pentru sentimentele sale
faþã de cultura francezã ºi pentru limba aceasta pe care o cunoaºte temeinic
ºi o vorbea cu eleganþã, unii colegi îi franþuziserã numele ºi îi spuneau
„Tzoi”. Mie, pãrându-mi-se „Costi” prea frivol ºi nepotrivit pentru el, îi
ziceam, „Constant”. Auzindu-mã Balaci, redactorul ºef al editurii, a zâmbit:
„Si jeun et deja „constant”?
Printre noi toþi, era o figurã aparte: retras, tãcut meditativ. Dar,
aparent, pentru cã observa atent ce se vorbea, cum ne comportam, dar nu
comenta cu voce tare decât rareori. Însã zâmbetele lui subþiri ºi privirile
parcã absente, dar strecurate printre gene, vorbeau în locul lui. Era sensibil
la tot ce vedea sau auzea frumos.
Am avut o singurã controversã privitoare la vocabular ºi anume: a
fost foarte surprins când i-am atras atenþia cã folosea greºit un substantiv.
Spunea: (o) roche, (douã) rochi, în loc de rochie – rochii.
Pe vremea aceea, traducea un volum Louis Aragon pentru care avea
un contract cu editura. I-am împrumutat odatã romanul unui scriitor american
care mã impresionase. Când mi-a înapoiat cartea, spre dezamãgirea
mea, a spus cã nu i-a plãcut. ªi mi-a pus în braþe „La condition humaine” de
André Malraux sfãtuindu-mã: - Citeºte-o! Asta este adevãrata literaturã.
Era îndrãgostit mai ales de munte. Într-o iarnã ºi-a fãcut concediul la
Sinaia ºi s-a întors cu un bronz spectaculos care a fãcut senzaþie printre noi,
iar el a primit cu zâmbete încântate admiraþia noastrã.
87