Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

sorile trimise pãrinþilor sãi, cã e pe cale sã încheie o carte în limba francezã,
referirea fiind, cu siguranþã, la prima variantã a Tratatului de descompunere,
cu titlul Exercices négatifs (fapt confirmat într-o altã scrisoare, de la
sfârºitul aceluiaºi an, de astã datã cãtre Jeni Acterian). Este aºadar cert cã, în
1946, hotãrârea de a abandona limba românã era deja luatã, astfel cã celebrul
episod de la Dieppe al renunþãrii la limba românã în încercarea de a-l
traduce pe Mallarmé (ºi despre care Cioran afirmã cã ar fi survenit în 1947)
îºi pierde din relevanþa pe care i-o acordase filosoful.
Razne devine aºadar, graþie lui Constantin Zaharia ºi Editurii Humanitas,
ultima carte româneascã a lui Cioran, cea de-a opta în ordine cronologicã.
Ea completeazã în mod fericit tabloul scrierilor sale româneºti, consemnând
în acelaºi timp o cotiturã în scrisul lui Cioran, aflat pe punctul de
a renunþa la limba românã în favoarea francezei.
Sunt de altfel destule semne în aceastã carte cã autorul se aflã la un
moment de rãscruce. În precedenta sa scriere, Îndreptar pãtimaº, cu stilul
ei suprasaturat de lirism ºi limbajul arhaizant, rezultat al lecturii asidue a Bibliei
ºi a altor texte religioase, utilizase la limitã resursele expresive ale limbii
române. În Razne, tonul e mai reþinut, paroxismul, exaltarea, frenezia
din primele sale cãrþi sunt mult diminuate. Pare sã fie deja aproape eliberat
de „damfurile nietzscheene”, de al cãror lirism fusese contaminat. Rezultatul
este o limpezime mai mare a textului, o mai evidentã cãutare a expresiei
potrivite. Cioran se aflã în cãutarea formulei, a „definiþiei”, declarând
chiar cã „O zi în care n-am formulat câteva definiþii s-a evaporat fãrã leac”.
Nu mai are însã vigoarea de altãdatã, de parcã forþele i-ar fi fost secãtuite de
zbuciumul interior prelungit: „Dupã ani de zile de dezmãþ trist, pe nesimþite
sau în chin, legãturile cu viaþa s-au desfãcut ºi te pomeneºti deodatã
despuiat de toate, în mijlocul unui prezent ce neagã mersul tãu ºi-al timpului.
E viaþa ce nu mai are nici un atribut; inima i le-a rãpit pe rând, pânã ce
amândouã s-au secãtuit, victime ale unui dezacord prelung ºi-obscur.”
Dominã în aceste fragmente plictiseala, singurãtatea, tristeþea – un întreg
arsenal al melancoliei, al depresiei desfãºurate în plan metafizic ca „rãspuns
al fiinþei noastre la lipsa de obiect a lumii ºi a inimii.” ªi ca pentru a
sublinia cã nu de tristeþile ºi plictiselile nãscute din accidente cotidiene e
vorba, Cioran recurge la puterea de sugestie a formulei oximoronice: „a duce
tristeþea pânã la desfrâu”, „mã afund în sterilitate ca-ntr-un extaz”, „a concepe
moartea pânã ºi în rai”.
Multe dintre aceste gânduri sunt duse pânã la limitã – ba chiar forþeazã
limitele, pânã la „limita absolutã a inutilitãþii”. Titlul volumului chiar la
asta se referã, la gândurile duse pânã la absurd, în vecinãtatea primejdioasã
a nebuniei, unde cugetul însuºi e anulat: „Un gând moare când nu-l gân-
41