Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

ochii”. Iar peste toate, umbra , penumbra ºi luminozitatea personajului
EA, ca o vestalã a inocenþei intransigente, cãreia un ascetic taumaturg ia
conferit puteri magice, piruetând fantasmatic prin cotidianitatea poetului,
dar ºi, uneori, relativizând (fie ºi cu adierea fumului de þigarã),
imaginarul frenetic al acestuia : ,,De ce statuia aceasta poartã pe cap pãlãria
mea?”, o întreb pe ea care/ în loc de rãspuns îºi aprinde o nouã þigarã./(...)
,, De ce statuia aceasta poartã la gât fularul meu?”, o întreb pe
ea care/ tace prea mult pentru a mai aºtepta un rãspuns./,, De ce statuia
aceasta poartã pe deget verigheta mea?”, o întreb dar ea/ îmi spune doar
atât: taci./(...) ,,De ce statuia aceasta s-a nãscut în anul în care m-am nãscut
eu/ ºi a murit în anul în care am murit eu?”, o întreb pe ea / care/ în
loc de rãspuns mã îndeamnã sã arunc discul cât mai departe./ În tot
acest timp statuia oraºului ascultã dialogul nostru cu mare atenþie/, dupã
care coboarã de pe soclu, ne priveºte mustrãtor în ochi ºi se pierde
brusc în mulþime.” (Statuia). Putem spune, aºadar, cã poetul Lucian
Scurtu performeazã, cu aplomb ºi uºor aplecat – ca pentru a face o reverenþã
Cititorului – sub dictatura invulnerabilã a talentului, în edificarea
încã unei cote remarcabile a edificiului sãu poetic.
51