Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

TRIBUNA
Revista revistelor Revista revistelor Revista revistelor
Era oarecum inevitabil ca, în
dihonia generalizatã ce pare a fi
cuprins în ultima vreme lumea
literaþilor noºtri, sã nu aparã ºi un
caz precum cel de la Tribuna clujeanã.
Am citit cu stupoare editorialul
- auroral prin intenþii ºi
hilar prin pretenþii – al lui Mircea
Arman din numãrul 249 (16-31
ianuarie 2013) al Tribunei. Noul
redactor-ºef, ajuns pe funcþia de
conducere în urma unui concurs
de proiecte de management
organizat de Consiliul Judeþean
Cluj (care finanþeazã revista),
porneºte la drum fãcând una cu
pãmântul nu doar tradiþia – ºi
tradiþiile – revistei fondate de
Ioan Slavici, dar ºi tot ceea ce
credeam noi, muritorii de rând,
cã înseamnã culturã românã
dupã 1989. Sã vrei sã faci o „nouã
Tribunã”, încã mai treacã-meargã
– în fond înnoirea,
împrospãtarea, scuturarea de
inerþie e binevenitã, în principiu.
Problema începe atunci când se
pune problema lui „cum”.
Suntem anunþaþi ritos: „Singurul
criteriu de publicare urmeazã a fi
cel valoric (...)”. Lãsând la o parte
faptul cã acest criteriu se
prezumã la orice revistã care se
respectã, deducem cã, în calitatea
sa de redactor-ºef, Mircea Arman
pare a se afla în posesia unor
calitãþi miraculoase, fiind în stare
sã determine cu exactitate unde
începe ºi unde se terminã
valoarea. Însã dupã o înºiruire
destul de generalã, ºcolãreascã ºi
confuzã în criterii a valorilor pe
care le va promova revista de
acum încolo, urmeazã o
adevãratã diatribã la adresa
culturii române post-decembriste,
lansatã de la înãlþimea
formaþiei filosofice a noului lider
de direcþie de la Tribuna:
„Cultura românã se aflã la un
moment de rãscruce al existenþei
ei. Nu cunoaºtem o perioadã mai
tulbure, mai lipsitã de elementul
valoare decât cea pe care o
trãieºte cultura noastrã dupã
Revoluþia din 1989. (...) este
nevoie, credem, de o forþare a
limitelor, de a depãºi «formele
fãrã fond» pe care le naºte cultura
româneascã contemporanã, în
special cultura scrisã, care, într-o
beþie profundã a cuvintelor, beþie
comatoasã, a ajuns sã propunã ºi
sã impunã nonvaloarea, impostura
aparent doctã (...).” ªi editorialul
continuã, cam pe acelaºi ton,
înºirând consideraþii enigmatice
despre epigonii lui Constantin
Noica, germana femeilor de
serviciu din Silezia ºi citate din
129