Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

întregi cuvintele, ca vietatea care mãnâncã mãduva plantei, iar frunziºul
verde-negru rãmâne intact, mai împodobind o vreme grãdina.
Poezia cu adevãrat tragicã are un referent precis, care, pentru a da un
singur exemplu, la E. A. Poe se numeºte Corbul. La Aurel Pantea, într-un
poem plin de evenimente, poetul stã de vorbã cu uriaºa mea lehamite,
monologând despre personaje individuale sau colective care populeazã o
realitate dramatic încordatã: „contemplativii”, „gropile”, „dragostea
murind”, „lumina”, „domniºoara de-alãturi”, „domnul de la masa vecinã”,
„oaspetele de toþi aºteptat”, „toþi”, „prietenul meu mort nu demult”.
Totul, descris în limitele unui lirism gotic, bazat pe imagini ºoc. Existã ºi
poeme în care realul nãvãleºte peste ficþiune sufocând-o, rãscolind tulburãtor
imaginarul poetic ºi imprimându-i structura unui dramatic solilocviu:
Ea umblã prin baruri, se îmbatã crunt ºi înjurã,/ consumã timpul din ea,
ea e prietena vremii de dupã amiazã,/ patruzeci a fãcut ºi nimicirile se
uitã lacome, înãuntru/ drumurile se înfundã, pute vremea în mine, mã,
boaºe umflate,/ suduie rãu masculii lãieþi, încã îi dau târcoale, a întrecut
mãsura,/ a întrecut toate mãsurile, ºtie cã se lãþeºte partea întunecatã,/
ora, copila asta ambiguã, umblã cu brice în memoria mea,/ în cele din
urmã, o sã fie numai timp în mine, o sã fie urât ºi veþi auzi/ cum se
prãbuºeºte lãuntru peste lãuntru ºi afarã peste afarã,/mã, lãieþilor, odatã
ea a scris poezii. (p.35).Rugãciunea de la finele primei pãrþi a volumului
descinde de-a dreptul din Odã (în metru antic,) care este, încã, cea mai
vibrantã rugã laicã rostitã în limba românã: Doamne, sunt aproape
bãtrân/ ºi încã n-am învãþat sã mor,/ arta asta nu e niciodatã
desãvârºitã (p.44).
Jumãtatea tradusã în limba latinã conþine poeme, în general, mai
scurte, dintre care, unele, lasã impresia cã poezia are puteri de a descoperi
realitatea existenþei: „Ajunge un mãr înflorit, în legea înfieratã/ ºi inima
se întoarce pe un drum îngheþat” (p.76), sau „Din nervi încâlciþi ies feþe
neterminate,/ o stea umedã le împinge. Fãrã concesie/ suntem
înlocuiþi”(p.86). Altele, dimpotrivã, aratã o tendinþã de încifrare gnomicã a
poeziei: Trei realuri: unul care lucreazã/ în noi devine/ noi, unul ce se topeºte
ne scapã/ ºi unul care nu ne aparþine (p.82).Tot de aici ne alegem
un vers care îl apropie pe Aurel Pantea de Edvard Munch: „ºi acolo se va
urla într-o imagine mare (p.54). Nimicitorule opera majorã a unui introspectiv
poet melancolic de azi.
39