Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

Cronica literarã
,,Dovadã au adus numele
meu scris pe ceramica
aburindã”
Lucian Scurtu,
Mâna siamezã,
Biblioteca Revistei Familia, 2012
Se poate spune cã în aceastã a cincea carte a sa, poetul orãdean Lucian
Scurtu a revenit – dupã trecerea pe sub furcile caudine ale sonetului
(vezi Regnul ascuns, 2008) – în perimetrul ascensional-spiralat al
creaþiei sale, al unei poeticitãþi de largã ºi acutã respiraþie, compulsiv-revelatoare,
cu suflul ei istoricizat, dar ºi, deloc paradoxal, eclatant- intimist.
Majoritatea textelor izvorãºte, parcã, imperios ºi ostentativ, dar ºi
întrucâtva constrângãtor, dintr-un text cioranian, altminteri emblematic,
al fulminanþei existenþiale nihiliste, al cenuºii fiinþiale ,,ca o eternã mustrare
pentru aceastã lume”. Chiar ºi imaginea de pe copertã – cu o mânã
înroºitã înfiptã în orbitele cuiva – sugereazã voinþa (ºi dorinþa) de a cerceta,
a cãuta ºi experimenta acel spaþiu intimidant al lãuntricitãþii, unde
ochiul interior developeazã exasperant anamnetice ºi efervescente
ipostaze. De altfel, gãsim ºi alte preambuluri la texte, din Dostoievski
(Însemnãri din subteranã), Thomas Mann (Muntele vrãjit), Kafka
(Procesul) ºi chiar o ... autocitare suav-orgolioasã (Lucyan Mãrturisitorul).
E de presupus cã din subsidiaritãþile operelor acestora s-a
vectorizat impulsul de a vorbi despre ,,oameni care urãsc transcendenþa
ºi-admirã imanenþa”, despre (ce curaj al personificãrii!) ,,glontele care a
simþit gustul libertãþii (...)/ a gângurit în faþa naturii resemnate putreziciune
e numele tãu frumuseþe!”, despre cauza pentru care ,,Hans
Castorp nu s-a mai întors la ºes”, despre ,,amãrãciunea libertãþii ºi fervoarea
constrângerii”, dar ºi despre ,,edecarii care trag istoria trupului la
þãrmul senectuþii” etc. Una dintre temele recurente ale cãrþii – care se
repercuteazã asemeni ecoului într-o cavernã – este trecerea dintr-un
regn în altul, existenþa diurnã din ce în ce mai taratã, mai roasã de
49