Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

þialã a Marucãi, soþia compozitorului). Conform aceluiaºi Lebrecht, în palat
se infiltreazã apa de ploaie, afectând pereþi, tablouri ºi, cel mai grav aspect,
manuscrise ale lui Enescu ce zac pe birouri în mormane necatalogate,
neconservate ºi nestudiate! Opera publicatã a lui Enescu e doar o micã
parte din ceea ce a compus el, chiar dacã unele lucrãri rãmase în manuscris
sunt doar nefinisate de veºnicul perfecþionist sau pur ºi simplu neterminate
(unele, printre care Simfoniile a IV-a ºi a V-a, au fost completate dupã
cercetãri îndelungate de cãtre compozitorii Pascal Bentoiu ºi Cornel Þãranu).
Ce comori de complexitate ºi sensibilitate mai zac în acele vrafuri
de hârtii îngãlbenite ºi plouate? „Guvernul român poartã rãspunderea directã
pentru acest abandon, scrie Norman Lebrecht. El e complice la distrugerea
voitã a unui patrimoniu european. Dacã ministerul culturii nu va
face nimic în acest sens, iar primul ministru va închide ochii, artiºtii invitaþi
(la Festival – n. n.) trebuie sã foloseascã orice ocazie pentru a-ºi exprima poziþia
faþã de acest act iresponsabil de filistinism.”
Deci ce e mai rentabil (economic ºi pentru punerea în valoare a
moºtenirii enesciene ºi pentru o viaþã muzicalã adevãratã): un festival de
nouã milioane de euro o datã la doi ani sau conservarea ºi studierea manuscriselor
lui? Ei, dar Festivalul e mai sexy, e mai cool, e mai cu PR decât eventuala
muncã obscurã a câtorva muzicologi, conservatori ºi bibliotecari. Am
fost la Muzeul Enescu acum niºte ani (doar în partea vizitabilã) ºi pe atunci
n-am observat semne de degradare, doar de indiferenþã: nu erau alþi vizitatori
ºi nici o promovare. Expoziþia e bogatã ºi fiecare obiect ar putea
spune o poveste, dar n-o spune, nu te bagã nimeni în seamã (chestie de
care am profitat punând vârful degetelor pe partitura lui „Oedip”). Cam aºa
e ºi cu poziþia lui Enescu în cultura românã: ne dãm mari cu el, eventual ne
lamentãm ca de obicei cã nu-l cunosc strãinii (deºi treptat situaþia asta se
schimbã), dar în secret ne plictiseºte, e prea complicat ºi greu.
Sigur, e complicat ºi greu ceea ce nu cunoºti. Dar cine îi opreºte pe
muzicieni sã-i cânte des lucrãrile? Apropo de muzica româneascã, o micã
întâmplare, pãstrând proporþiile: acum câþiva ani, când mai întreþineam
iluzia naivã de a-mi propune compoziþiile pentru interpretare diferiþilor
muzicieni din România, i-am propus un concert pentru pian unei reputate
soliste. Refuzul ei elegant a fost motivat cu agenda prea încãrcatã (toþi sunt
foarte ocupaþi), dar cu ocazia asta am aflat, ca argument decisiv-consolator
probabil, ºi faptul cã avea de mult timp un concert al maestrului Pascal
Bentoiu ºi încã nu-l cântase (nu ºtiu dacã l-a cântat vreodatã de atunci, mai
ales cã o singurã audiere a unei lucrãri noi nici nu ajunge, cum spunea ºi
Enescu). E doar o mostrã din nesecata sete de cunoaºtere a compoziþiilor
noi sau mai puþin vehiculate pe care o manifestã în general muzicienii
115