Nr. II Febriarie 2013 - Revista Familia

Minerva Chira
Nimeni, altul, tu
56
guri, inscripþii, fragmente de legende („din limbi
dispãrute”), informaþii tehnice, tablouri, statui,
obiecte preþioase din varii expoziþii, stop-cadre
pe care le pune într-o comunicare difuzã cu povestea
intimã a persoanei, rezultând mesaje
foarte adesea rãmase ermetice pentru cititorul
exterior. „Textul” celor vãzute/vizitate , suprapus
peste „textele” interioritãþii, genereazã pagini în a
cãror texturã semnele alcãtuiesc o scriere ce-ºi
amânã intenþionat descifrarea: „treceam învelitã
în silabele unei gãuri negre”, dar cu nostalgia uneia
ce-ar putea ºti „pentru cine s-au deschis adâncimile”
ºi care, în preajma atâtor minuni adormite
de curgerea timpului, resimte propria-i
stare ca un eºec: „rãtãceam pe cãrãri pornite din
mine/ întrebându-mã dacã nu cumva/ m-am nãscut
moartã” (v. Cinã festivã).
Tibetul, China, Irlanda ºi Irlanda de Nord,
Scoþia, Þara Galilor, Anglia, Iordania, Siria, Maroc
sunt „staþiile” din aceastã carte de versuri în care
Chira cautã sã anuleze un fel de exil lãuntric prin
contacte fizice, psihice, spirituale ºi morale cu alcãtuirile
civilizaþiei din þinuturi de peste mãri ºi
þãri, în cãutarea unor revelaþii decisive ºi redemptive,
ori poate în încercarea uitãrii de sinele de-acasã.
Uneori pulsiunile lãuntrice ignorã peisajul
imediat, iar textul are referinþe incongruente cu
preajma: „Am rupt legãtura cu ziua/ urmînd legiunea
melcilor care transporta/ pe lângã
Mausoleul lui Mahomed V/ geamuri sparte pentru
lumea de apoi/ Ocoleau rãdãcinile convoiului
de flori/ în pãmântul crãpat deopotrivã/ de arºiþã,
de ger pe care tu l-ai uitat/ El încã îl mai vrea/
Cum se usucã broasca strivitã/ uitînd picãtura –
mi-au zis melcii/ împiedicîndu-se de ea” (v.
Rabat). Un alt poem în care desenul din text e
mai lesne de receptat este Beijing II: „Prietenie cu
pulberea/ Frunþi de noroi, fãpturi chircite/ Flori
gârbove, execuþii în Piaþa Tien-an-men/ Veºti din