PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

218 PROFESORUL
ªtiindu-l „acasã“, vãzându-i pe platou maºinuþa cu nr.
1-VS-625, ne simþeam toþi – profesori, elevi, angajaþi din
administrativ – în deplinã siguranþã. Directorul nostru avea
grijã ca totul sã meargã bine, ne pãzea de rãii de la partid ºi
de la inspectorat, se rãzboia cu ei, îi þinea la respect, îi
primea cu nu-uri ferme pe intruºii veniþi sã dea „indicaþii
preþioase“: îi asculta, se încrunta deodatã ori izbucnea sarcastic,
reluând apãsat sentinþa : „Asta e o idee… dar e o idee
proastã, sã ºtii... da, da... poate fi o idee... dar e proastã!“
Seara târziu, se rãcorea de nãduful de peste zi, provocat de
vreo „secãturã“; retras în cabinetul sãu, asculta ºi re-asculta,
de pe discuri „clasice“, o nocturnã sau un vals de Chopin,
ºi, mai ales, scanda, odatã cu recitatorul, invocaþia cãtre
Tepeº din finalul „Scrisorii a III-a“...
ªi prin câte încercãri a trecut, odatã cu ºcoala! De la reaua
voinþã a diriguitorilor locali, la cutremur: cel natural, din martie
'77( ce ºantier greu a fost de strãbãtut!), la cel iscat de
politica ceauºistã de industrializare forþatã, care a însemnat
ostracizarea învãþãmântului liceal teoretic. Am trãit preschimbarea
claselor de real ºi uman în profil mecanic, industrie
uºoarã sau chiar minerit (sic!) ca pe o desfiinþare... Dar
voinþa ºi devotamentul oamenilor ºcolii au fãcut ca liceul sã
renascã. În primele rânduri au fost oameni tari, precum profesorul
Vasile Dumitrache: ei nu au lãsat ca prostia sã intre
pe poarta ºcolii ºi sã-i atace iremediabil fibra.
Puþini sunt oamenii despre care sã se poatã spune cã au
fost, fie ºi vremelnic, asupra vremurilor: noi aºa l-am ºtiut ºi
simþit pe profesorul ºi directorul Vasile Dumitrache:
depãºindu-ºi timpul, rãzvrãtit împotriva îngheþului raþiunii,
totul, în numele ºcolii ºi în respectul condiþiei de dascãl.
Liceul din Dealul Morilor, Complexul ªcolar, C.ª.B-ul de
altãdatã, va fi, din decembrie 2008, semicentenar!
I-am aºtepta, ca la fiece aniversare, pe toþi martorii anului
întemeietor, sã retrãim împreunã, în an jubiliar, tinereþea
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 219
ºcolii, dar puþini ne vor fi, aievea, alãturi... Chipurile lor apar
în pagini de reviste ºi monografii, pe panouri de promoþii ori
în albume personale.
De pe peretele alb, alãturi de cele ale altor doi iluºtri profesori
ºi directori ai liceului, Grigore Ionescu ºi Constantin
Parfene, chipul profesorului ºi directorului Vasile Dumitrache
priveºte grav, din portret, cãtre amfitrionii actuali ºi vizitatorii
celei mai vaste ºi somptuoase, poate, cancelarii ºcolare din
þarã.
Pentru profesorii actuali ai Liceului Mihai Eminescu, mulþi
foarte tineri, ce nu i-au cunoscut pe întemeietori, acest
memento al cãrui patetism meritã asumat:
Magiºtrii noºtri de ieri rãmân martori ºi eroi ai unui greu
încercat „timp al trãirii“. Ei nu mai rãspund prezent, dar
SUNT!
Sã credem cã, atâta timp cât ºcoala noastrã va trãi, „copiii“
ei ne-uitãtori se vor întoarce ºi vor depune mãrturie...