PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

66 PROFESORUL
Promoþia 1974
Pantofii de banchet
Iulia Dosoftei (Vartic)
Am sã încerc sã-mi amintesc câte ceva – nu ºtiu ce valoare
mai au amintirile mele în aceastã lume atât de diversã din
toate punctele de vedere – din anii de liceu trãiþi în internat
sub oblãduirea distinsului profesor Vasile Dumitrache. Fac
acest lucru pentru cã nu pot fi indiferentã la demersul iniþiat
de dragii mei colegi.
Sper sã pot þine cont de „sfaturi“ ºi sã nu „rãnesc“ pe nimeni, nici
acum, nici altã datã, iar ceea ce spun, poate sã nu fie inclus în
carte, dacã se considerã asta. Nu mã supãr, rãmân aceeaºi
Dosoftei pe care voi o ºtiþi, cu mai puþin talent în ale scrisului (acesta
a fost motivul real pentru care „m-am eschivat“ pânã acum).
Pentru cã sunt foarte multe, pentru cã au trecut aproape 35
de ani de atunci, unele s-au estompat, poate multe întâmplãri
le-am uitat, cronologia nu cred cã are vreo importanþã. Am
trecut, dupã atâta vreme, prin reºedinþa lui Gigel Bãdãnac,
Zorleni, ºi, cu dor de tinereþe, mi-am amintit cum domnul
Dumitache, ca un adevãrat pãrinte sensibil la doleanþele
copiilor, auzind cã avem (e vorba ºi de colegele de internat)
nevoie de pantofi pentru banchetul de la terminarea liceului,
ne-a urcat în maºina dumnealui cu cunoscutul numãr... 25 2
ºi ne-a dus la magazinul din Zorleni (acolo cunoºtea pe ºeful
de magazin) de unde, cel puþin eu, mi-am cumpãrat pantofii
de care am fost foarte mândrã la petrecere.
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 67
În cei patru ani de liceu „internatul d-lui Dumitrache“ a fost pentru
mine ca o a doua casã: acolo am învãþat, am mâncat, am
dormit, acolo am trãit o frumoasã parte din existenþa mea. A fost
cel cu adevãrat rãspunzãtor pentru sutele (peste mie?) de copii
lãsaþi de pãrinþi în grijã. ªi nu cred cã i-a dezamãgit!
Promoþia 1974
Neobosit ºi preocupat sã ne asigure masa de zi cu zi, sã
avem curãþenie în dormitoare, cantinã ºi tot ce însemna incinta
Complexului ªcolar, aproape cã era tot timpul printre noi,
fie în sala de mese, fie prin clase dupã amiaza, dupã ce
dimineaþa era profesorul de matematicã ce-ºi fãcea meseria
cum ºtia mai bine. Când intra în sala de mese, aveam impresia
cã ne cautã cu privirea pe fiecare, sã vadã în ochii noºtri
nemulþumirea pentru ceva anume sau, de ce nu?, bucuria de
a servi masa intr-un loc potrivit din toate punctele de vedere.
Dar þinta era interiorul cantinei, acolo unde se pregãtea mâncarea,
vesela pe care o verifica de parcã fãcea reclamã la
detergent de vase. Iatã pânã unde îºi asuma responsabilitãþi!