PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

106 PROFESORUL
subpuncte de la „a“ la „p“, la „r“, sau „v“ (cã exersam ºi alfabetul!),
cu calculul derivatelor. De obicei, în situaþiile „dramatice“,
Aniela, ºefa clasei era cea care trebuia sã „ne scuze“ la unele
obiecte, niciodatã însã la matematicã. Aºa cã a venit domnul
profesor Dumitrache, s-a aºezat la catedrã, ºi a început
ascultarea; mai întâi un coleg mai puþin studios, gãsit fãrã
temã, apoi un altul, tot puþin cunoscãtor ºi tot fãrã temã. Cu
ochii din ce în ce mai mari, semn cã nu-i venea a crede, a
început sã chestioneze, în legãtura cu tema , „artileria grea“
a clasei. Nu a gãsit la nimeni tema completã. A urmat un
moment lung, lung de tot, de liniºte, dupã care l-am auzit:
“Gãbiþa, tu þi-ai fãcut toatã tema?“
Nu mi-o fãcusem pe toatã, ziceam cã ºtiu sã o fac, erau
doar câteva reguli de derivare care se tot aplicau, ºi iar se
aplicau… M-a scos la tablã ºi, pânã la sfârºitul orei, am rezolvat
din temã, fãrã greºealã, tot ce mi-a cerut. Înainte sã sune
clopoþelul, întristat ºi farã sã se uite la mine, a zis:
“ Nu þi-ai fãcut tema, ºtii?“
S-a ridicat, a luat catalogul ºi s-a îndreptat spre uºã:
“Nu þi-ai fãcut tema!“…
Mai bine îmi punea o notã micã…
Eram studentã în anul III la Facultatea de matematicã la
Iaºi ºi într-o zi, în semestrul I, m-a anunþat un coleg cã mã
aºteaptã domnul prof. Radu Anton la Catedra de Mecanicã.
Mã ºi vãd, expresia vie a unui mare semn de întrebare, când
am intrat în cabinetul dumnealui. M-a întrebat:
“Ce notã ai mata la mine, tovarãºa studentã?“
Avusesem examen în sesiunea din varã. Zic:
“10, tovarãºu' profesor!“
“Bine, poþi sã pleci!“
Eu, tot semn de întrebare. Când am ajuns la uºã, mi-a spus:
“A fost profesorul mata din liceu pe aici!“
Am aflat mai târziu cã se cunoºtea cu domnul Dumitrache,
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 107
care, trecând prin Iaºi, s-a oprit sã vadã ce mai fac foºtii elevi.
Eram vreo 3 studenþi la matematicã…
E iarnã ºi e vremea colindelor. Sunt profesoarã la
Codreanu ºi, ca altã datã la apartamentul de vis-a-vis,
primesc clase de elevi ºi cete de studenþi la colindat. Sunt
veseli ºi cântã cu bucurie, cu chitãri ºi tamburine, colinde frumoase
de Crãciun. Se umple toatã scara cu cântecul lor.
Seara târziu, sun la uºa domnului profesor, sã le urez, lui ºi
doamnei, „Sãrbãtori fericite!“ Îmi spune zâmbind domol:
“ Frumos au cântat copiii tãi, Gãbiþa!“
Într-o toamnã târzie, mã pregãteam pentru inspecþia specialã
de gradul I de a doua zi. Târziu, a sunat cineva la uºã.
Era doamna Dumitrache; mã chema domnul profesor. M-am
dus realizând imediat cã, luatã de val, nu mai trecusem pe la
dumnealui de ceva vreme. Mã aºtepta la masa de lucru din
sufragerie, îmbrãcat ca de obicei: pantaloni de stofã fãrã nici
o cutã, camaºa ca scoasã din cutie… M-a întrebat despre
lecþiile pe care urma sã le þin a doua zi. Aveam tema fãcutã,
completã!
“Bine!“, mi-a zis.
Atât.
E iar iarnã ºi e vremea colindelor... sunt profesoarã...
primesc colindãtori... cântã colinde frumoase de Crãciun…
seara târziu, sun la uºa de vis-a-vis… e numai doamna
Dumitrache… ºi plânge de fiecare datã.