PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

34 PROFESORUL
La absolvirea cursurilor liceale, cu diplomã de maturitate (!),
în 1956, trei dintre colegi, Gheorghe Luca, Constantin
Scânteie ºi Milicã Timofticiuc, au devenit studenþi ai Institutului
Politehnic din Galaþi, Facultatea de chimie alimentarã.
În acelaºi an, profesorul Vasile Dumitrache a fost numit
Inspector-ºef al Secþiei de învãþãmânt Bârlad.
Cei trei studenþi o duceau foarte greu cu viaþa de toate
zilele. Nu reuºiserã la examenul de admitere cu media cerutã
pentru bursã. Mai mult, unul era fiu de deþinut politic, altul fiu
de chiabur, celãlalt nu-ºi cunoºtea pãrinþii ºi, crescut la orfelinat,
îl pãrãsise pentru „libertate“.
De situaþia lor precarã a aflat profesotul Gheorghe Gâlcã,
care a intuit un plan de ajutorare a celor trei. A luat legãtura
cu alþi doi profesori ai studenþilor din Galaþi, respectiv cu
Nicolae Pavel ºi Petre Coloºenco (taicã-meu de la care ºtiu
povestea), propunându-le sã se lase premiaþi pentru activitate
didacticã fruntaºã, cã a vorbit în acest sens cu prietenul
sãu, Vasile Dumitrache, ºeful de la Învãþãmânt, ºi banii
respectivi sã-i trimitã celor trei aflaþi la ananghie, gata sã-ºi
pãrãseascã studiile abia începute. Era o misie riscantã. Totul
s-a petrecut într-o înþelegere tacitã.
Peste ani, cei trei au venit la Bârlad sã le returneze binefãcãtorilor
ajutorul în bani primit. Gheorghe Luca fusese oprit
asistent la facultate (ulterior profesor universitar doctor, autor
de lucrãri ºtiinþifice), iar ceilalþi doi – ingineri.
- Mai bine, le-a spus profesorul Vasile Dumitrache, gãsiþi ºi
voi pe alþi oropsiþi de soartã ºi ajutaþi-i! Dar din dar se face rai.
III.
Ecuaþia timpului social-politic a trecut peste noi ca o ninsoare
siberianã, iar vântoasele destinului m-au apropiat pentru
o vreme de profesorul Vasile Dumitrache, pe când
gazetãream la Vaslui, iar dumnealui era directorul
Complexului ªcolar din Dealul Morilor, în Bârlad.
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 35
Era pe la începutul anului 1971. Cineva dintre colegii de
redacþie, unealtã a Diavolului, a unui pizmos al profesoruluidirector
Vasile Dumitrache, pe informaþii false ºi tendenþioase,
l-a caricaturizat într-o diatribã cât se poate de murdarã ºi
nefastã.
Profesorul ºi cei din preajmã-i au protestat pe bunã dreptate.
Rãspunsul nu a venit direct. Procedeul regimului era sã
nu se cearã scuze de cãtre cel vinovat, pentru cã Partidul nu
greºeºte! Dacã, totuºi, s-a fãcut o greºealã, aceasta sã fie
„îndreptatã“ cu un material de presã „pozitiv“. Cel care a fost
trimis sã ostoiascã situaþia am fost eu.
Dar sufletul Profesorului sângera, ºi cu greu ºi-a revenit.
Atunci l-am întrebat cu o oarecare temere:
– ªi ºtiþi pe miºelul, individul care l-a contrainformat pe
redactor, de „v-a fãcut-o“?
– Ce conteazã? Miºelia rãmâne miºelie. Nu eu voi avea de
suferit, ci ºcoala, elevii, oamenii ºcolii ca entitãþi ale aceleiaºi
ecuaþii. Eu sunt trecãtor prin viaþã. Totdeauna mã aºtept ca
Binele sã-mi fie întors cu Rãul. Dupã cum vezi, face parte din
ecuaþiile Vieþii, nu ale Matematicii. Þine bine minte!
IV.
Alþi ani au trecut. Profesorul se pensionase. Eu ajunsesem
sã mã stabilesc cu domiciliul în Bucureºti, iar cu serviciul la
Ministerul Culturii, consilier la Direcþia Colecþii ºi Muzee. L-am
vizitat acasã, în particular. Mã aºtepta în apartamentul sãu din
bulevardul Epureanu. Era îmbrãcat la patru ace, cum i-a plãcut
întotdeauna sã se poarte. Pe masã, pe lângã alte cele
aºezate de Doamna Domniei Sale, se aflau ºi douã pãhãrele
cu þuicã. Dupã ce am schimbat cuvintele de politeþuri specifice,
mi s-a adresat cu aer ºugubãþ, turnând în pãhãrele:
– Ciocnim, dar de bãut le vei bea doar dumneata, nu pentru
cã eu m-am oprit de demult, ci pentru cã noi doi nu am