PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

124 PROFESORUL
Soarta i-a adus pe amândoi în Bârlad, ºi la acelaºi prestigios
liceu.
Pânã am început sã-i cunosc mai bine, i-am crezut ca florile
care-ºi închid petalele, ziua (gen „regina nopþilor“). Era
normal: erau tineri, inteligenþi - se afirmaserã deja ca viitori
excelenþi profesori – ºi aveau interesul sã-ºi deschidã
petalele, noaptea! În recreaþii, þigãrile, discuþiile sau glumele
derizorii îi stinghereau în cancelarie ºi-i amuþeau. Fãceau
parte dintr-o altã categorie a „noului“(nu „noilor“)!
Cu timpul, au intrat în hora noastrã, a tinerilor codreniºti,
care deveniserãm mai numeroºi. În ce mã priveºte, le
pãstrez stimã (postumã, într-un caz) ºi amintiri renãscãtoare
de viaþã amândorura dar, în special lui Vasile Dumitrache
care, între timp, se cãsãtorise ºi era, deci, „om aranjat“.
Vasile Dumitrache, taciturn
aparent, dar în care ardeau
focurile glumei ºi ironiei, s-a
apropiat de noi, cei „mondeni“,
participând la mesele frecvente
pe care familia mea le oferea.
Vasile Dumitrache (al doilea
din dreapta) împreunã cu
ceilalþi “cavaleri”
Vasile Dumitrache (al doilea
din dreapta) la unul dintre
“cenaclurile” vremii
Din searã în zori, transformam
camera mea din casa pãrinþilor
(eram tot cavaler!) într-un fel de
cenaclu ºtiinþifico-bachico-cultural,
care ne transforma într-o
unitate profesionalã ºi manieristicã,
selectã. Plecam în fiecare
varã (eram organizator) în
excursii de douã-trei sãptãmâni,
în care Vasile Dumitrache era
dezlãnþuitorul de glume, ironii,
giumbuºlucuri, de nu-l mai
cunoºteai pe Dumitrache cel din
1954. Fãcea ascensiunile
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 125
munþilor mari cu voie bunã, glume, era distribuitor de hranã
la elevii excursioniºti (ºi profesori) iar, în pauze, se „îmbãlsãma“,
împreunã cu Þugulea, de amintiri din activitatea oamenilor
mari pe care-i cunoscuserã.
Acele mese fraternale s-au perpetuat pânã aproape de
1980. Numirea lui Dumitrache ca director al Complexului
ªcolar Bârlad (1965–1978) l-a dus la rãdãcinile vieþii lui de
þarã: a reorganizat dormitul ºi mesele copiilor de þãrani
(majoritatea elevilor), a creat un teren de pomiculturã ºi o
fermã de creºtere de porci, asigurând elevilor interni cele mai
bune condiþii de viaþã. Copiii îl iubeau, profesorii îl stimau,
noi, cei din grup, îl certam cã s-a „retras“. Dar de unde!? El
nu-ºi vedea capul de treburi. Ne mai întâlneam ºi dupã
aceea, mai rar, însã cu aceeaºi prietenie.
Personal, am o amintire care va fi neºtearsã din neuronii
mei: în vara anului 1955, eram profesor ºi la Liceul de fete
Iorgu Radu (actuala ªcoalã generalã Iorgu Radu). O profesoarã
a liceului, trecutã de vârsta supãrãrilor hormonale feminine,
m-a acuzat cã am modificat nota unei eleve premiante ºi
enorm de sãrace, pentru a putea primi diplomã de onoare ca sã
poatã intra la facultate fãrã examen. Am fost transferat înapoi
la Liceul Codreanu, pe care-l pãrãsisem, la ordine, cu toþii.
Profesorul Vasile Dumitrache, ca inspector raional al
învãþãmântului de atunci, a fãcut tot posibilul sã aplaneze
conflictul ºi sã mã scoatã din „lucrãturã“. Am avut câºtig de
cauzã, dar am preferat sã aduc pe elevii mei (care funcþionau
acum la Complex) în localul din care plecaserã, refãcând astfel
Liceul Codreanu care a mers pe o scarã ascendentã,
devenind Colegiul Naþional Gheorghe Roºca Codreanu.
Dupã moartea stupefiantã a lui Dumitrache, ºcoala bârlãdeanã
a rãmas mai tãcutã, distantã, uneori vrãjmaºã.
Cine decât el putea crea amabilitãþi între conflictuanþi, cine
decât el putea ajuta ºi material pe cei în diverse situaþii
extreme, cine decât el ºtia sã-þi râdã când te vedea supãrat,