PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

96 PROFESORUL
Promoþia 1974
Când se apropia 15 septembrie...
Dan Ovidiu Saulea
Tatiana Vascan (Saulea)
Ne amintim uneori de anii copilãriei sau de cei ai tinereþii, dar ne
este teamã sã deschidem prea mult cutia amintirilor, o teamã
instinctiva de a nu suferi, deoarece amintirile provoacã nostalgie,
regrete, pentru cã… a fost odatã! Pânã la urmã, toate etapele vieþii
noastre, ºi îndeosebi cele legate de vârsta ºcolarã, au fost frumoase.
Când se apropia 15 septembrie, toatã fiinþa noastrã fremãta
ºi vibra de emoþie, în clasa I-a la fel ca într-a XII-a. Anii de liceu
au avut o strãlucire aparte. Au fost anii cu primele iubiri, când afecþiunea,
compasiunea ºi prietenia acþionau ca un veritabil regulator al
emoþiilor ºi stãrilor sufleteºti; au fost anii în care personalitatea se
contura într-un mod pe care nu-l inþelegeam, dar simþeam ºi credeam,
fiecare dintre noi, cã suntem “cel mai iubit dintre pãmânteni”.
Descopeream atunci cine suntem ºi ni se pãrea incitant sã ne
întâlnim cu noi înºine, dar sã ne rãzboim cu alþii! La sculptarea personalitãþii,
dar ºi la formarea ºi pregãtirea noastrã, au contribuit toþi
profesorii, dar sentimental suntem legaþi doar de unii… Profesorul
Vasile Dumitrache este cel care a rãmas definitiv în mintea ºi sufletul
nostru, pentru cã ne-a fost nu numai profesor, ci ºi diriginte ºi
pãrinte în egalã mãsurã. Nu ºtiu dacã ne-a iubit – asta nu ne-a
spus-o niciodatã –, dar ºtiu cã ne-a supravegheat ca pe copiii lui ºi
ne-a învãþat cu rãbdare ºi tact, ca ºi cum avea toatã rãspunderea
pentru viitorul nostru. A fost o mare ºansã întâlnirea cu profesorul
Vasile Dumitrache ºi-i purtãm recunoºtinþa, respect, preþuire ºi
dragoste!
Mulþumim frumos, pentru tot, domnule profesor Vasile Dumitrache!
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 97
Promoþia 1974
Nici acum n-am uitat cuvântul „mantisã“…
Liviu Zugravu
Era o zi întunecatã... evident, primãvara sau toamna. Pãrea
o zi banalã, rutinã curatã...când, ecuaþia asta, pe care n-o
alesese nimeni, a apãrut din senin pe tablã.
La început a fost un pic de rumoare, pe urmã, cu fiecare
secundã, tãcere din ce în ce mai groasã. La un moment dat,
înþepenise totul – mã rog, percepþie personalã.
Domnul Dumitrache stãtea în picioare, îmi amintesc precis,
cu mâna dreaptã în buzunar, adânc în buzunar, ºi se tot uita,
se tot uita, fãrã sã zicã nimic.
Dupã un timp – ºtiu, în realitate, sã fi fost 1–2 minute – dar
tãcerea ºi nemiºcarea lungiserã timpul de mã luase
ameþeala, profesorul începe sã vorbeascã ºi zice:
“Asta e o ecuaþie dintr-un tip cãrora le zice „reciproce“, a
cãror caracteristicã e cã valorile numerice au valori simetrice
ºi care se rezolvã prin substituþia (x + 1/x) = y.“
Evident, citatul e numai 90 % corect.
Nu ºtiu de ce, dar cred cã la tablã era o fatã.
A fost o rãsuflare colectivã, o uºurare generalã, eram din
nou pe terra ferma, parcã aºa-i zice?
Interesant, n-am perceput nici mãcar pentru o milionime de
secundã vreo urmã de satisfacþie în glasul lui în timpul sau
dupã expunerea soluþiei.
Evident, dupã aia am rezolvat vreo mie de ecuaþii, numai în clasã.
Mai þineþi minte, în clasa a X-a, cum fãceam mii ºi mii de calcule
cu logaritmi, cã nici acum n-am uitat cuvântul „mantisã“?