PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

234 PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 235
de mulþi, care l-au cunoscut pe profesor. Toate aceste imagini,
gânduri, secvenþe de viaþã meritã o carte, un „edificiu al
amintirii“, ca nobilã restituire a memoriei, dar ºi necesarã
consemnare a istoriei ºcolii bârlãdene.
Fundaþia Vasile Dumitrache i-a adunat ºi va continua,
sperãm, sã-i adune în jurul programului ei pe mulþi din cei pe
care liceul, numit la începuturile sale Complexul ªcolar din
Bârlad, i-a reunit timp de patru ani în bãncile sale, cei care
înþeleg cã legãtura aceasta nu se desface niciodatã.
Am ales în viaþã ºi în profesie umanioarele, dar domnul
Vasile Dumitrache a fost profesorul promoþiei mele, ºi
recunosc cã, deºi nu am avut niciodatã dubii asupra alegerii
mele, îi priveam atunci cu un soi de invidie admirativã pe
colegii de la „real“, care uceniceau într-ale matematicii sub
sceptre de prim rang ºi beneficiau de haloul acesta special,
deºi nu venise încã vremea „claselor speciale“…
Domnul Vasile Dumitrache a fost, însã, pentru mine model
ºi sprijin mai ales din momentul întoarcerii mele la liceu: mi-a
fost director, coleg, mentor în înþelegerea locului meu în
ºcoalã, în depãºirea atâtor momente de îndoialã ºi cumpãnã
prin care a trecut ºcoala ºi fiecare din noi, oamenii ei, în ani
de încercãri. Sã mã vãd, mai apoi, „cooptatã“ în cercul de
apropiaþi, în familie aproape, a fost o evoluþie care a curs
firesc în istoria raporturilor mele cu ºcoala ºi oamenii ei de
temelie.
Iatã de ce mi s-a pãrut de la sine înþeles sã mã alãtur iniþiativelor
Fundaþiei ºi catedrei de specialitate a ºcolii care a
pregãtit Concursul intrajudeþean de matematicã Vasile
Dumitrache ediþia I.
Urez iniþiatorilor ºi organizatorilor: La cât mai multe ediþii!
Cuvânt de închidere ºi de deschidere
sau
Lecþia de iubire
Expunerea este, de cele mai multe ori, riscantã. ªi, dacã eºti
obiºnuit sã fii în centrul atenþiei – poate mai ales atunci –,
dorinþa de a ieºi onorabil din cadru e obositoare, cheltuitoare
de mari rezerve. De rãbdare, de inspiraþie, de tragere de
inimã. ªi expunerea e o „tragere de inimã“, mai cãtre stânga,
probabil, care se resimte dupã ieºirea din cadru. Sau, cel mai
adesea, nu e timp de resimþit, lãsãm pe altãdatã mãsuratoarea
lui „cãtre stânga“, pentru cã acum încã trebuie sã mergem
înainte.
A devenit un automatism întrebarea „îmi foloseºte?“ sau
„cui foloseºte?“, când se iveºte de fãcut un efort, indiferent
de ce naturã. La orice nivel ºi aproape în orice împrejurare se
comparã aproximarea eforturilor cu aproximarea rezultatelor
acestora. ªi, de multe ori, rãspunsul e „nu“. Gestul pe care nu
þi-l pretinde nimeni nu va mai fi fãcut, eforturile la care nu eºti
obligat devin rare.
Expunerea e riscantã ºi o scriere pentru public deschide
cortina ºi cãtre tine în partea unde n-ai vrut sã te spui.
Calificaþii sã înþeleagã psihicul nu vor fi consultaþi, simþim
singuri când un gând nepovestit a fost cumva descoperit
celorlalþi, poate ochii, poate fruntea, sunt toate o aceeaºi
alcãtuire, guvernate dimpreunã de la acelaºi centru de
comandã ca ºi gândul. Expunerea e riscantã.