PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

104 PROFESORUL
Promoþia 1980
Decupãri în memorie
Lidia-Gabi Ghidoveanu
Când aveam ºase ani, am descoperit împreunã cu fratele
meu, el avea vreo patru ani, cã maºina noastrã, Volga cu
care duminica plecam în afara oraºului, în timpul sãptãmânii
stãtea nefolositã în parcare. Nu ºtiu care dintre noi a avut
ideea cã e bunã ºi de tobogan. Euforia noastrã n-a durat prea
mult fiindcã tata, întors într-o zi de la serviciu mai devreme,
nu a pãrut cã apreciazã inventivitatea noastrã ºi ne-a
interzis accesul la „parcul de distracþii“. Nu dupã mult timp,
am realizat cã uneori apare în parcare o maºinã mai micã pe
care puteam chiar sã urcãm mai uºor, aºa cã jocul nostru
s-a reluat. Îmi amintesc cã de data asta tata chiar s-a
supãrat, tot el ne-a gãsit, ºi ne-a certat. De la un geam cu
perdeaua trasã uºor într-o parte, ne urmãrea zâmbind domnul
Dumitrache, vecinul de la apartamentul de vis-a-vis. Era
maºina dumnealui. Tata s-a dus în mare vitezã sã-ºi cearã
scuze pentru noi.
“Lãsaþi-i, domnu' Ghidoveanu, sunt copii!“.
Am renunþat, totuºi, ºi la al doilea tobogan…
În clasa a V-a, eram elevã la ºcoala de muzicã ºi studiam
deja de cinci ani vioara, când profesorul de matematicã,
domnul Ichim, m-a trimis la olimpiadã. Chestiunea aceasta a
devenit dintr-o datã o mare problemã pentru cã nici exerciþiile
din Geantã-Manoliu, nici Caietele lui Klenck ºi nici mãcar
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 105
Concertul în la minor de Vivaldi nu puteau sã-mi fie de folos
la concurs. Mama a avut ideea sã-l roage pe vecinul nostru,
domnul Dumitrache, sã-mi împrumute niºte numere din
Gazeta Matematicã.
“Lasã, sã vinã mai bine sã discut eu cu ea.“ – a zis domnul
profesor.
ªi m-am ales cu o „ºedinþã“ de matematicã. Îmi amintesc
foarte clar cã eram cam speriatã, fiindcã dumnealui era profesor
„de elevi mari“. ªtiam, pentru cã îi vedeam în fiecare an
la urat; erau foarte mulþi ºi foarte mari… La sfârºitul celor
douã ore de exerciþii, mi-a zis cã va trebui sã vin la Complex
când am sã mã fac ºi eu mare...
Când am terminat clasa a VIII-a, m-am hotãrât sã mã fac
arhitect… dar despre asta am mai scris…
Elevã la liceu, dimineaþa, înainte de a pleca la ºcoalã,
ascultam atent zgomotele de pe scara blocului, nu cumva sã
ies o datã cu domnul profesor – nu voiam sã mã ia cu maºina
la ºcoalã, voiam sã merg ca toþi colegii mei cu autobuzul. ªi
într-o zi, pe platoul ºcolii, la înviorarea de dimineaþã, am auzit
în spatele meu pe un elev de clasa a XIII-a de la „pedagogic“:
“Uite mã, iar vine ºefu' cu ºoferul personal!“
M-am uitat ºi eu sã vãd despre cine vorbea. ªi am vãzut
maºina domnului Dumitrache, directorul ºcolii, înconjurând
încet platoul imens, plin de elevi în curs de înviorare ºi
oprindu-se în faþa intrãrii elevilor; pe fratele meu – elev în
clasa a IX-a – coborând din maºinã ºi urcând imperturbabil
scãrile, îndreptându-se liniºtit cãtre clasã, ºi iar maºina domnului
Dumitrache, continuindu-ºi drumul cãtre locul de parcare…
Într-o zi, în clasa a XI-a, aveam tezã, nu îmi amintesc la ce
obiect, lucrare de control anunþatã, nici despre asta nu mai
ºtiu mare lucru, ºi o temã la matematicã – vreo 6 exerciþii cu