PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

144 PROFESORUL
trimis la Bucureºti, student la Facultatea de Limbi Romanice,
secþia francezã, cu opþiuni italiana ºi spaniola, dar foarte
important, la secþia specialã de traducãtori, de care aveau
nevoie unii „tovarãºi“, pe vremea aceea!
Pãrãsisem Bârladul (pentru prima oarã) la începutul lui
octombrie '61, într-o zi însoritã, plinã de culorile toamnei,
bucuros dar ºi îngrijorat, întrebându-mã cum voi reuºi, „calic
ºi necunoscut“, într-un oraº mare ºi zgomotos.
Dupã un an greu… greu…, soldat, de altfel, cu un ulcer
duodenal deschis, Ministerul decide desfiinþarea secþiei de
traducãtori ºi trecerea, celor care voiau, la secþia învãþãmânt,
cu materii specifice, pedagogie, psihologie ºi, ca specializãri,
limbile francezã/românã.
Am mers mai departe, vrând-nevrând, mai ales cã norocul
mi-a pus în cale o persoanã minunatã, Doamna Profesor
Theodora Cristea, care m-a îndrumat spre ONT… ºi uite-aºa
am devenit ghid interpret la Mamaia, unde mi-am „sacrificat“
vacanþele mari, dar am câºtigat bani (1800 lei pe lunã, bani
gheaþã, masã ºi casã, care mi-au permis sã mã descurc un
an de zile) ºi, în special, am învãþat franceza ºi ceva despre
lumea occidentalã.
Speranþele mele de a scãpa de învãþãmânt erau mari, mulþi
îmi promiseserã un post în turism… ce vis frumos!
La terminarea studiilor, nu m-am dus la repartizare, cum
era obiceiul, sperând sã scap de învãþãmânt. Mi-am petrecut
vara tot la Mamaia, apoi în Bucureºti, cãutând un post în
turism… dar în zadar!
Aºa cã, din nou calic ºi fãrã rost, m-am întors la Bârlad, de
data aceasta la începutul lui noiembrie, pe o vreme mohorâtã
ºi ceþoasã, aºa cum îmi era ºi sufletul.
Pãrinþii nu mai ºtiau nimic de câteva luni, dar m-au primit cu
bucurie în seara aceea: se întorsese „fiul risipitor“(mai mult
rãtãcitor!) plecat de cinci ani. Dupã masã ºi mai multe discuþii,
le-am cerut plicul de la Minister cu repartizarea mea ca
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 145
profesor titular la catedra de limba francezã la Liceul Gh.
Gheorghiu-Dej din Bârlad. Deºi nu mã prezentasem la repartizare,
Domnul prodecan Cicerone Poghirc, de pe la Perieni,
cum îmi spusese, membru în comisie, m-a trimis la Bârlad,
bineînþeles în învãþãmânt!
A doua zi, m-am prezentat la post, cu douã luni ºi mai bine
întârziere. O cunoºteam puþin pe secretara-ºefã, doamna
Popovici, care a rãmas uimitã sã vadã cã eu eram acel
„tâmpit de Enache!“ M-a introdus în cabinetul directorului.
Îl cunoºteam pe Domnul Director Dumitrache, deºi nu mi-a
fost profesor; m-a primit cu un aer de „luat la miºto“, cu
humor, aºa cum îi era obiceiul. M-a muºtruluit, dar mi-a
ascultat explicaþiile, rãmânând cam surprins când i-am mãrturisit
cã nu-mi place învãþãmântul ºi cã voi pleca pe litoral la
începutul lui mai deja, când ONT-ul avea nevoie de ghizi ºi
puteam fi angajat fãrã „pile“. Nu m-a prea crezut, dar s-a convins
în primãvarã când am plecat, lãsând locul Domniºoarei
Petrea.
Emoþia mi-a fost mare când am fost prezentat, în Consiliul
Pedagogic, celorlalþi profesori... Devenisem coleg de breaslã
cu foºtii mei profesori, Domnii Zupperman, Nicola, Ionescu, ºi
mai ales Doamna Tatiana Balan, fosta mea profesoarã de
francezã, dar ºi cu tineri absolvenþi, precum surorile Diaconu,
Mihaela Grama-Tudor, Stela Blãnaru ºi alþii.
Ce e soarta omului!
Domnul Dumitrache era un foarte bun profesor de
matematicã, un om de treabã, molcom ºi cu tâlc; îi plãcea
viaþa, nu refuza un pãhãrel ºi ºtia de glumã; m-a vizitat de
mai multe ori la clasã, cum era obiceiul atunci; mi-a fãcut
observaþii prieteneºti ºi m-a încurajat.
În primul an, a mers treaba cât de cât, deºi plecasem în
mai, ºi am revenit la sfârºitul lui octombrie. Anul urmãtor, am
repetat sistemul, dar când m-am întors, nu mai aveam ore la
liceul meu, ci la Codreanu. Domnul Dumitrache mi-a spus cã