PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

74 PROFESORUL
De-acolo, de sus – orice va fi însemnând acel „sus“: în
ceruri sau în condiþia de fost profesorul acestor toþi! –
redescoperi cã o perioadã lungã de timp te-ai împletit cu
ceilalþi, ºi poate cã modelul ales de tine a fãcut þesãtura mai
rezistentã sau mai plãcutã vederii.
Îmi amintesc despre profesorul Dumitrache ceea ce toþi
foºtii sãi elevi revãd în minte, plus o ciudãþenie a mâinilor
sale: degete parcã prea subþiri pentru cât de înalt pãrea,
degete alcãtuind o palmã absolut dreaptã, planã – cel mai
adesea; degete subþiri arcuite ca un cuib atunci când cuvintele
pãreau cã-ºi mai pierd puterea sau sonoritatea, ori când
textele albe ale tablei negre erau doar semne albe pe un fond
negru. Vorbea adesea ºi cu mâinile, ºi amintirile mele au vorbele
cu mâini. Degetele-cuib se înãlþau într-un gest pe jumãtate,
într-o sugestie de mângâiere, pentru atunci când ai înþeles
teorema dar nu poþi formula complet un rãspuns…
Bucuria muzicii din cabinetul directorului Dumitrache?
Directorul ºtia sã cânte la un magnetofon, pe fotoliul dinspre
geam, cânta zi-luminã ºi pânã seara, târziu (oare directorul
avea ºi altã treabã decât sã fie director la el în cabinet, în cantinã,
pe culoare, în sãlile de meditaþii, pe platoul cu gimnastica
de la 7,30 zilnic, pe platoul de plecat la cules, toamna…
da, mai era ºi profesor peste zi,12 ore pe sãptãmânã la 10
sm, 4 ore de trigonometrie – joi; ciudat e cã mai aveam ºi
desen în acele joi).
ªi acolo, în cabinetul directorului, nu doar eu, ci mulþi dintre
cei care intrau, auzeau întâia oarã Mozart, Liszt.
Bucuria muzicii a traversat holul de la etajul 1 ºi a mobilat
curând cabinetul Speranþei – lângã cel al utc, al dnei Ursu.
Speranþa, pedagoga, cabinetul ei a devenit „sala de concerte“
a elevilor din internat… Speranþa devenitã speranþã, din ordin
directorial, presupun, un fel de preoteasã a lui Beethoven. Era
la modã dezvoltarea multilateralã, spaþiul multidimensional(!) al
minþii ºi sufletului, nu ºtiu care sau toate la un loc…
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 75
degeaba sunã ciudat, se aºteptau chiar sã învãþãm sã ne distrãm,
acolo l-am vãzut pe Julio Iglesias la prima ediþie a
Cerbului de aur, acolo, în cantina ºcolii.
ªi – mai ales – împãrtãºirea bucuriei, eventual ca odã, da,
magnetofonul directorial, speranþa-pedagoga. Josephina
avea vreun soi de abonament ?
Un alt eveniment, particular ºi el, ca o epifanie – al meu
eveniment deci – ca o imagine ciudatã,
sau poate dlD era în sine un eveniment…o sã reflectez la
asta...
la întalnirea de 10 ani, organizatã la un motel din Bârlad,
târziu seara am ieºit în curte, cu „fetele de la internat“, cele 4,
ºi dlD era acolo, era acolo ºi un copac, le stãtea bine împreunã,
am avut imaginea unui om cu coroana de crengi,
rãsãrindu-i de pe umeri;
în semn de glorie, sau de împlinire…
sau poate adãpostind, de prea cãldurã ori prea ploaie, pe cei
ce s-ar fi apropiat;
era copacul…
Revenind la copacii pe care-i aºtept sã creascã din dorul
vostru peste regula naturii:
ar trebui chiar sã fie posibil sã mergem toþi odatã la întâlnire,
ºi sã se poatã vedea din cer mulþimea de oameni,
sau...
alãturi pãdurii de lângã complex sau livezii dinspre parc, am
putea planta, în loc sã semnãm de primirea diplomei de
bacalaureat, un copac.
Pãdurea ar fi vie, asemenea oraºului de foºti ºcolari, poate
mai sigurã, mai uºor de „adus“ la ºcoalã decât oamenii –
chiar ºi peste 10 ani:
copacii n-au altã treabã decât sã fie!
copacii primesc, ºi ei, îmbrãþiºãri, le poþi spune orice, sunt
chiar mai rezistenþi la cuvinte decât oamenii, sunt chiar mai
sensibili la cuvinte decât oamenii…