PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

156 PROFESORUL
era experimental (8 clase, 4 clase de liceu, 4 ani de facultate),
manualele experimentale, (am fost cei dintâi, dupã
rãzboi, care am studiat Arghezi, Barbu, Blaga, Eliade º.a.),
dar mã rog, „adia“ un oarecare „vânt de libertate“(cel puþin,
aºa simþeam noi ºi profesorii noºtri mai tineri).
Liceul avea o cancelarie mare, cu numeroºi profesori, dar
în care un elev intra foarte rar ºi greu, numai dupã ce
câºtigase încrederea profesorilor sãi. La unul din capetele
cancelariei se afla biroul directorial. O uºã cu douã pãrþi,
masivã, din lemn.
Bat ºi aºtept sã mi se permitã sã intru. Momentul întâlnirii e
legat de apariþia celei dintâi reviste a liceului, „Aripi tinere“.
– Intrã!
Deschid cu sfialã uºa masivã. Mai multe birouri mari, grele,
din lemn, fotolii cu pluº roºu, masive. Un uriaº covor persan
pe mijloc, iar undeva, la capãtul acestei încãperi impresionante,
un birou cu toate cele necesare scrisului. O mãsuþã cu câteva
scaune, în faþa biroului. Domnul Director mã invitã sã iau
loc pe unul dintre scaune. Deja mi-am pierdut cuvintele...
Liceul înflorise în vremea lui. Grãdinã, livadã, auxiliare. Un
internat curat ºi spaþios, o cantinã pentru elevi, ºi alta pentru
cadre didactice. Un foarte bun organizator, gospodar, exigent,
fãcând totul ca elevii sã aibã condiþii omeneºti. Asta era
una dintre chestiunile despre care voiam sã discut: despre
cum reuºeºte sã-ºi cunoascã tot personalul cu problemele
lui, cum reuºeºte sã cunoascã aproape toþi elevii, sã ºtie ce
probleme sunt în fiecare zi ºi sã le gãseascã cea mai bunã
soluþie. Dar nu-mi gãsesc cuvintele, curajul. Domnul Director
se uitã la mine, se uitã spre una din ferestre, larg deschisã
spre grãdina liceului, mã întreabã el pe mine de una, de alta
ºi brusc dialogul se înfiripã.
Comunicarea cu elevii se realiza la el natural, firesc. Era un
bãrbat înalt, cu o voce cu modulaþii, când puternicã, când
aproape de ºoaptã. Dar cel mai tare impresionau
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 157
sprâncenele. Stufoase, cãzute peste ochii de culoare
deschisã. O ridicare în cãciula lui „â“ a sprâncenei aproba
sau dezaproba. Acum descopeream cã era ºi meloman, nu
numai un sever, dar bun profesor de matematicã. Acordurile
destinului beethovenian veneau de pe discul pick-upului.
Peste câteva luni, revista liceului a apãrut. Iar eu am primit,
la recomandarea domniei-sale, o sumã importantã de bani,
de la comitetul de pãrinþi, drept recompensã pentru toate
activitãþile iniþiate ºi realizate de mine. Aºa am pus bazele
bibliotecii personale, fiindcã din suma mare oferitã, mi-am
cumpãrat cãrþi de literaturã.
Acolo unde se manifesta dorinþa de a învãþa, de a se afirma
a unui tânãr, a unui licean, domnul Dumitrache venea în
întâmpinare. Oferea recompense, sub o formã sau alta,
care-l stimulau ºi-l obligau pe tânãr sã fie în continuare competitiv.
Cealaltã întâmplare pe care vreau sã o amintesc vorbeºte
despre o „floare rarã“ astãzi, înþelegerea, omenia, dorinþa de
a face bine, de a ajuta cât poþi pe cei tineri. În general, profesorul
Dumitrache urmãrea, mai ales starea foºtilor elevi
merituoºi, realizãrile sau neîmplinirile lor, fiindcã realitatea
vieþii sociale era durã. Tinerii intelectuali care nu voiau sã se
lase „legaþi de glie“ ºi sã accepte un post în învãþãmânt în
cãtune îndepãrtate, la sute de mii de kilometri de casa lor,
erau înregimentaþi ºi umiliþi în „clasa suplinitorilor“.
Neputând sã gãsesc locuinþã ºi fiindcã familia (pãrinþii) ar fi
rãmas fãrã nici un ajutor, am primit „negaþia“ de la judeþul
unde fusesem repartizatã, dar trebuia sã prezint acceptarea
judeþului nostru. Aici, un zid de netrecut.
ªi nenorocirea nu a întârziat sã se arate. Dupã mai bine de o
lunã, nu reuºisem sã mã încadrez nicãieri, ºi plicul sosise.
Preciza suma pe care trebuia sã o achit universitãþii pentru
ºcolarizare (avusesem bursã în cei patru ani de facultate). Suma
era uriaºã (asta fiindcã nu aveam dovada cã sunt încadratã).