PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

52 PROFESORUL
Promoþia 1967
Notaþii pe marginea unei sfere
Gheorghe Ghiur
Axiomã: Numai un infinit poate satisface un alt infinit
Pare ciudatã încercarea de înºiruire a unor cuvinte pe marginea
unei sfere? Sfera nu oferã o imagine în finit. Dar în
infinit?
Alunec într-o sferã, pe o spiralã. Deodatã, mã aflu într-o
pãdure de spirale ºi sfere. Caut. Mã opresc o clipã, umblu
atent pe spirala mea, prin sfera mea. Ce caut? O altã sferã?
O altã spiralã?
Toþi cãutãm. Mulþime amorfã de cãutãtori, plutind pe marginea
sferelor ºi spiralelor noastre, ne ciocnim, inevitabil, cu
alte particule ºi ne contopim, cu sau fãrã voie, în marea sferã
care poate fi Universul.
Umblãm prin sfera infinitã ºi, deodatã, ne ciocnim de alte
corpuri geometrice: piramide, poliedre, conuri. Mã tem de
ele. Au colþuri, le evit cu atenþie.
Mã întorc în spaþiile sfero-spiralate, la liniºtea primarã. În
jur, totul e cenuºiu-violet, lumina nu are consistenþã, deºi
soarele strãluceºte intens. Legile par ciudate, sau nu sunt
legi, sunt doar pãreri.
Planul spaþiu-timp lunecã printre sfere ºi spirale. Se confundã
cu ele ºi nu se individualizeazã decât atunci când
începem sã gândim. Miracol! Materia gândeºte!
ªi totuºi, cum am ajuns aici? Cine sau ce ne-a împins pânã
în acest tragic punct? Orice am face, nu putem înlãtura tragicul.
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 53
Încercãm sã-l evitãm. Facem tot felul de lucruri, mai bune sau
mai rele.
Am inventat zei, dumnezei, sfinþi, îngeri, monºtri, ºi ne-am
minþit mereu. Ce ne îndeamnã sã trãim?
Întrebarea pare fãrã rãspuns. Existã ceva misterios care ne
þine în viaþã. ªtim sfârºitul. Pe orice cale am merge, tot acolo
ajungem.
Atunci? Explozia primordialã sã fie cauza ? Dorinþa noastrã
de viaþã sã-ºi aibã acolo izvorul? Sã avem, oare, întipãritã în
codul nostru genetic, aceastã expansiune cãtre infinit ºi sã ne
împãcãm cu gândul cã perfecþiunea se atinge cu o infinitate
de segmente spaþio-temporale, care suntem noi, ºi care, în
final, ating sfera absolutã a Universului?
În ziua în care sfera aceasta îºi va atinge marginile, vom
atinge ºi noi, oamenii, nemurirea.
Cred în nemurire, este printre noi, dar nu am atins-o încã
pentru cã, probabil nu o meritãm.
Dialog cu mine însumi
“Doamne, ce este omul, ca sã iei cunoºtinþã de el, fiul omului,
ca sã iei seama de el? Omul este o suflare, zilele lui sunt
ca umbra care trece“
(Psalmii 144/3,4)
Uneori, dimineaþa, când începe o nouã zi, am puþin timp
pentru a reflecta. O nouã zi cu gesturi vechi, omul-zeu cu
stânca pe umãr îmi apare în oglindã, la poalele muntelui. Îl
privesc atent. Pentru o clipã, seamãnã cu mine. E o iluzie.
Stânca lui Sisif este destinul tragic al omului-zeu. Stânca
mea este destinul tragic al omului-om. Viaþa în sine, cu toate
ale ei, este o stâncã mai grea sau mai uºoarã.
Pentru Sisif, nu existã sfârºit în munca sa. Totul la el este o
repetiþie perfectã ºi monotonã, fãrã nicio speranþã de mai bine,