PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

68 PROFESORUL
Nu ºtiu dacã noi am avut noroc pentru cã l-am avut profesor
sau dumnealui cã a ºtiut sã ne „aleagã“ de am fost o clasã
(cam rebelã pentru vremurile acelea) cum mulþi alþii ºi-ar fi
dorit-o! Cred cã II S a fost dorinþa dar ºi ºtiinþa profesorului
Dumitrache de a o forma. Mulþi au avut ºi privilegii, de diverse
naturi, dar le-au folosit pentru „sufleþelul“ lor, nu pentru a
munci mai mult sau pentru a avea mai multã responsabilitate.
Oare cine sau ce l-a fãcut pe domnul Dumitrache sã ne þinã pe
„interniºti“ ºi în vacanþã la liceu, fãrã sã ne cearã sã plãtim, sã
mai învãþãm puþinã „mate“, sã nu rãmânem cu mai puþinã
ºtiinþã faþã de colegii noºtri „externi“?! Doar dragostea faþã de
niºte copii pe care-i considera poate mai puþin norocoºi ºi
care-i aduceau aminte de viaþa trãitã într-un sat al timpurilor
trecute. Nu ºtiu prea multe despre viaþa domnului profesor din
afara liceului, dar o altã întâmplare mi-a rãmas în minte, care
m-a fãcut atunci sã-l vãd ºi mai apropiat de noi, cei de la þarã:
lipsise vreo douã zile din ºcoalã ºi când a revenit…
– Ce v-a dat de mâncare la cantinã?
– Fasole verde!
– ªtiam eu cã profitã de faptul cã sunt plecat ºi-or sã vã dea
fasole! Le-am zis sã nu vãd fasole verde la cantinã cât sunt
eu aici, cã am mâncat în copilãrie de când ieºea din floare ºi
pânã se usca pe arac!
Chiar ºi prin aceste lucruri mãrunte pe care ni le spunea,
banalitãþi pentru alþii, cãuta sã ne mai îndulceascã viaþa, sã
mai uitãm de grijile de acasã, de unde am plecat spre liceu, sã
trãim mai mult prezentul ºi sã ne putem gândi la viitor; avea
dorinþa de a ne ajuta sã ne desprindem din noroiul satelor
(cred cã mai erau copii la internat din sate „uitate de lume“).
Sunt convinsã cã de acolo, dintre stele, încã ne priveºte,
dovadã ºi faptul cã, dupã atâta timp, spiritul sãu este printre
noi, face parte din legãtura de peste ani care ne face sã ne
gândim unii la alþii (deºi avem o vârstã) ºi sã ne vedem
aproape ca atunci când eram adolescenþi (unii în devenire).
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 69
N-au dispãrut micile „înþepãturi“ între noi, micile orgolii s-au
pãstrat, iar domnului Dumitrache îi plãcea acest permanent
„bâzâit“.
Era un OM de o sensibilitate mai rar întâlnitã ºi poate ºi mai
greu de sesizat la semenii noºtri din acele vremuri. Când a fost
vorba despre dispariþia fizicã a unui pãrinte din clasa noastrã,
n-a stat pe gânduri ºi imediat ne-a urcat în autobuzul liceului ºi
am plecat sã fim alãturi de colega ce suferise pierderea. Fãrã
prea multe vorbe, ne-a arãtat ce înseamnã adevãrata compasiune,
sã ºtii sã fii alãturi de cei apropiaþi în momente grele.
ªi dacã mi-a trecut prin minte întâmplarea tristã, la care am
folosit autobuzul ºcolii, altã datã, cu bucurie, cu acelaºi autobuz,
ne-a trimis la Iaºi sã vedem cu ochii noºtri ce înseamnã un
centru universitar (nu erau atunci la tot pasul), o facultate, sã
participãm la cursuri þinute de profesori universitari; altfel spus,
prin alte mijloace decât cele clasice, ne-a „orientat“, ne-a arãtat
calea pe care fiecare dintre noi puteam pãºi sau nu.
ªi oriunde m-au purtat paºii, l-am purtat mereu în inimã.