PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

108 PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 109
Promoþia 1980
Dinspre umbrã cãtre luminã...
Aniella Bãbuþã (Juverdeanu)
Au trecut 28 de ani de când am absolvit liceul. Uitându-mã
în urmã, realizez cã pot derula trecutul fãrã sã mã opresc,
pentru mari perioade de timp. Odatã ajunsã însã la perioada
liceului, viteza încetineºte automat, fãrã sã pot defini de ce.
Mã gândesc cã motivul încetinirii derulãrii se datoreazã
atmosferei din liceu, colegilor ºi, mai ales, profesorilor ale
cãror imagini vor rãmâne alãturi de mine toatã viaþa. Sunt
profesorii care ne-au cãlãuzit dinspre umbrã cãtre lumina
independenþei în gândire.
Între aceºtia, se distinge clar imaginea domnului profesor
Vasile Dumitrache ce apare ca un cãlãuzitor blând, dar care
devenea un zid de netrecut pentru fiecare elev care pãrea
cã-ºi pune viitorul în pericol, când avea toate posibilitãþile sã
urmeze drumul drept. Întotdeauna voi asocia amintirea domnului
Dumitrache cu imensa bucurie ce i se citea în ochi,
când un elev îi întrecea aºteptãrile ºi cu întristarea ce i se
aºternea pe faþã când un elev nu era pregãtit. Era convins cã,
prin munca perseverentã, oricine poate obþine rezultate.
Valeriu Juverdeanu, soþul meu, a fost elevul domnului
Dumitrache, în promoþia 1978. Nu are sã uite niciodatã
impresia profundã pe care i-a lãsat-o când, în drum cãtre
terenul de sport pentru antrenament la handbal, a fost oprit
de domnul profesor (ca de obicei, „Trache“ îºi fãcea rondul
prin ºcoalã ºi în jurul ºcolii) ºi care, cu durere în voce, i-a
spus:
– Mãi, Valeriu, în loc sã te pregãteºti pentru admitere, tu baþi
mingea. Ai sã ajungi la Begonia!
Pentru cei care nu ºtiu, „Begonia“ era numele, voit modificat
de cãtre domnul profesor, al fabricii „Vigonia“, vãzutã ca
arhetipul locului de muncã fãrã cerinþe, dar ºi fãrã viitor.
Am simþit întotdeauna cã toþi profesorii colegi aveau un
mare respect pentru omul care-ºi dedica o mare parte din
timpul liber ca sã-ºi pregãteascã elevii pentru admitere în
învãþãmântul superior, ca ºi cum toþi ar fi fost proprii lui copii.
Trecând prin acele ore lungi de pregãtire, nu realizam ce fundament
solid îmi construiam pentru viitor: capacitatea de a
rezolva probleme, obiºnuinþa de a persevera în a gãsi o
soluþie pentru cele care par imposibile la prima vedere.
Avem un fiu, Mircea, în vârstã de 21 de ani. Este o fire artisticã
ºi îºi continuã studiile superioare în Design Industrial. Nu
ar fi putut ajunge aici fãrã cãlãuzire. ªcoala canadianã lasã
la latitudinea elevului ce ºi cât vrea sã studieze, dar nu toþi
copiii realizeazã importanþa studiului la timpul potrivit; ºi
Mircea a fost – încã mai e câteodatã – în aceastã categorie.
Din fericire, nu a fost totul pierdut, cãci ºtafeta preluatã de la
domnul Dumitrache am dus-o mai departe noi, pãrinþii, ºi am
ridicat acelaºi zid de nepãtruns când am vãzut cã fiul nostru
s-ar fi putut abate de la drumul drept, drumul cãtre independenþa
gândirii.
Sperãm cã el va duce ºtafeta mai departe…