PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

148 PROFESORUL
o lunã de aºteptãri ºi speranþe, am fost anunþatã cã va veni
d-l inspector care trebuia sã aprobe cererea. N-am sã uit
niciodatã acea zi de coºmar când, flãmândã ºi speriatã, mâncam
din strugurii aduºi de domnul director, din via ºcolii:
boabe amestecate cu lacrimi, mâna caldã pe creºtet ºi apoi
vocea blândã: „Am reuºit, rãmâi la noi!“
Pentru domnul director Vasile Dumitrache, casa era ºcoala,
familia – elevii ºi profesorii. Vestit pentru generozitatea ºi
bunãtatea sa, avea o intuiþie fãrã greº în a recunoaºte
valoarea ºi avea bucuria de a-i ocroti pe foºtii elevi ai ºcolii,
iar când promitea un lucru, îl ducea la bun sfârºit; nu fãcea
„mult zgomot“ pentru „faptele mari“. În anul urmãtor, am fost
mutatã la Liceul Gh. Roºca Codreanu; mai târziu, am aflat cã
tot domnul Dumitrache mã propusese pentru suplinirea catedrei
doamnei directoare Elena Rânceanu.
N-am reuºit niciodatã sã-i mulþumesc îndeajuns acestui
mare OM, pentru ajutorul necondiþionat pe care mi l-a dat.
Dar ºtiu cã sunt mulþi cei al cãror destin a fost influenþat de
domnul Vasile Dumitrache, cu discreþie ºi colegialitate, dintr-o
pornire caldã, umanã.
Fie ca acolo sus, în universul nemuririi, sufletul sãu sã
primeascã recunoºtinþa târzie dar nedezminþitã a unei muritoare.
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 149
1960
În amintirea „zãpezilor de odinioarã“
Mihaela Tudor
Cu greu ºi uºor, anul 2008 se îndreaptã spre sfârºit, spre
decembrie, luna care consfinþeºte cea mai mare Minune a
lumii – naºterea Mântuitorului.
În aceeaºi lunã binecuvântatã a anului, în iarna lui 1958 s-a
nãscut o ºcoalã. S-a numit iniþial Complexul ªcolar pentru cã
aduna în incinta ei liceu teoretic, liceu pedagogic, ciclu gimnazial,
ºcoalã de menaj ºi croitorie, clase superioare de
Institut pedagogic.
De ierni ca aceea ºi de multe altele, cu ger nãpraznic ºi nea
imaculatã, cu bucurie, speranþe ºi cãutãri ale adolescenþei ºi
primei tinereþi, toþi cei care suntem absolvenþi ai acestui liceu
ne aducem aminte cu drag, spunând cu mândrie: „ºi eu am
fost elev la Complex“, ca o parafrazã la formula anticã „Et in
Arcadia ego!“.
De numele acestei instituþii ºcolare, Liceul Gh.
Gheorghiu-Dej, azi Mihai Eminescu, devenitã în scurt timp
cetatea de culturã de pe Dealul Morilor, se leagã o mare personalitate
a învãþãmântului bârlãdean, Profesorul Vasile
Dumitrache. ºi pentru cã memoria este singura cale ce se
opune uitãrii, pornesc în cãutarea timpului trecut, dar nu
„pierdut“ ºi las amintirea sã-mi reînvie imaginea profesorului
cu har, preferat de elevii harnici, talentaþi ºi creativi, dascãl
pentru care catedra era amvon, iar funcþia de director – o
mare responsabilitate; o responsabilitate care, în anii de