PROFESORUL Vasile Dumitrache sau Lecţia iubirii de şcoală

32 PROFESORUL
chimice. În Astronomie, se vorbeºte despre ecuaþia timpului,
respectiv diferenþa dintre timpul solar mediu ºi cel solar adevãrat.
Cuvântul vine din latinã, aequatio ºi înseamnã
potrivire, egalitate. E o întreagã simbologie. Nimic gratuit.
Nimic inutil.
S-a oprit din dictare ºi, dupã cum proceda de fiecare datã
când începea o lecþie nouã, numea pe câte unul dintre elevi
sã citeascã rândurile scrise dupa dictare.
– Georgicã, ia citeºte tu!
– Aþi scris la fel? Bine, continuãm. Dar deºi cuvântul vine
din latinã, nu latinii/romanii au folosit termenul de ecuaþie în
Matematicã, ci italianul Leonardo Fibonacci, în Liber
abaci/Cartea socotitului, în anul 1202 e.n., acelaºi care a
introdus primul în circulaþie intelectualã europeanã scrierea
ºi folosirea cifrelor arabe. Ceea ce trebuie voi sã reþineþi, pe
lânga aceste date istorice, este faptul cã rezolvarea unei
ecuaþii înseamnã a determina mulþimea soluþiilor, fie cã e
vorba de o ecuaþie algebricã, iraþionalã, logaritmicã, transcendentã
(nealgebricã), trigonometricã ºi câte altele. Aºadar,
egalitatea dintre cele douã expresii având entitãþi cunoscute
ºi necunoscute, adevãratã e numai pentru valori ale
elementelor/entitãþilor necunoscute, numite soluþii sau
rãdãcini. Vreme de o lunã am fãcut ecuaþii. ºi numai ecuaþii.
Într-o zi vorbea de la catedrã, uitându-se undeva într-un punct
fix, de parcã din locul acela îi venea inspiraþia. Apoi, privindu-ºi
ceasul, aºa cum îºi fãcuse obiceiul, se adresã clasei:
– Mai e un sfert de orã pânã la sfârºitul lecþiei. Vã rog, o
foaie de hârtie pe bancã, introduceþi totul dedesubt ºi scrieþi:
extemporal.
Ne-a dictat o ecuaþie, în vreme ce o scria pe tablã.
– Nu vreau decât soluþii. Calculaþia, altcândva. De altfel,
Calculaþia nici nu înseamnã Matematicã. Reþineþi: cât mai
multe soluþii.
Liniºtea sfertului de orã pentru extemporal fusese spartã de
sunetul clopoþelului. Lecþia de matematicã se terminase.
Profesorul a plecat cu catalogul ºi bietele noastre lucrãri.
Vasile Dumitrache sau Lecþia iubirii de scoalã 33
În recreaþie, ieºit în curtea ºcolii, am fugit prin ger spre imobilul
vecin aflat în degradare, ascuns printre tufe sãlbatice
troienite ºi ele. Era fosta închisoare (burghezo-moºiereascã) a
Bârladului. Clãdirea în care învãþam fusese ridicatã, la roºu,
pentru a o înlocui, fiind amenajatã în grabã ca închisoare
(comunist-bolºevicã), dar cãreia i s-a schimbat destinaþia în unitate
medie/secundarã/post-universitarã de învãþãmânt; sus,
sãlile de curs, dormitoarele internatului, iar la demisol, atelierele
mecanice. Aici a fost transferatã ªcoala Medie Tehnicã
Metalurgicã de la Brãila, în 1952, ca sã pregãteascã tehnicieni
pentru Fabrica de Rulmenþi, atunci în construcþie în Bârlad.
Între 1952–1954, am urmat cursurile anilor I– II, dupã care
ºcoala a fost transferatã la Iaºi doar cu elevii din ultimul an
de studii (IV), ceilalþi au fost transferaþi din oficiu, dar cu un
an de studiu înapoi, la liceu. Nu ºtiu ce mã trãsnise în ziua
aceea geroasã de iarnã sã vãd o casã sinistrã, pãrãsitã sub
nãmeþi, cu pereþii plini de igrasie, cu ferestre desprinse din
canaturi, iar vântul pãrea încãrcat de vaiete ºi gemete. În
primãvarã, imediat dupã dezgheþ, cãsoiul acesta inform a
fost demolat, doar un nuc bãtrân, de la fosta intrare, mai pãstra
amintirea (ulterior, în clãdirea în care a funcþionat ºcoala,
a fost înfiinþat Sanatoriul de tuberculozã, lângã Pompierie ºi
faþã în faþã cu Colegiul Naþional Gheorghe Roºca Codreanu,
al cãrui elev ºi profesor am fost).
Ceea ce trãiam erau ecuaþii cu soluþii/rãdãcini total diferite de
spaþiile matematice de la lecþiile profesorului Vasile Dumitrache.
II.
Atunci, cu mine, din cele patru clase de anul II, câte eram
la „Metalurgicã“, în seria 1953–1954, doar o pãtrime dintre
colegi ne-am regãsit liceeni.
Ne pãrãsise ºi profesorul Vasile Dumitrache. Noul profesor
preda o matematicã închistatã ca ºi el, îndepãrtându-mã de
Regina ªtiinþelor, dar nu pentru multã vreme. Totuºi...