"Sangele lui Isis" (pdf)

-Căpitane, nu pot să… Poate te mai răzgândești.
-Nu vreau să se vadă nici un fir de păr de sub chipiu, repetă Joel insistent. Oamenii nu sunt orbi!
-Asta se poate aranja fără să te sluțesc. Te tund perie și chipiul va acoperi tot părul.
-Bine, se învoi Joel, fă ce știi dar ține-ți gura închisă.
După ce ieși din frizerie, cei aflați acolo începură să șușotească.
-Aseară căpitanul avea părul castaniu. Ce-o fi pățit? Poate furtuna de azi-noapte l-a albit așa?
-A văzut el altele, la fel de rele, își dădu cineva cu părerea. Dar ați aflat marea noutate? Bătrânul
timonier a murit în zori, cu mâinile încleștate pe cârma vasului.
După care nimeni nu mai avu vreme să se ocupe de părul lui Joel…
---//---
Sosiră la Brest după lăsarea întunericului, pe o mare calmă, așa cum fusese toată ziua. Ora sosirii
fiind nesigură, pe chei nu așteptau decât câteva rude extrem de răbdătoare. „Câtă deosebire față de plecarea
noastră de acum trei zile, cu puhoi de lume și batiste fluturând. Comandam atunci o navă imaculat de albă, iar
acum mă strecor în port la adăpostul nopții, pe o hardughie pe care oricine s-ar grăbi să o dea la fier vechi”,
își spuse Joel amărât.
-Trăim cu toții, asta e tot ce contează, observă secundul cu justețe, de parcă i-ar fi citit gândurile. În
fine, aproape toți…
-Ai vorbit cu șeful echipajului? Vocea lui Joel era îngrijorată. Spre norocul nostru, puțini oameni au
fost azi în zori pe punte și aproape nici un călător. Vreau ca toți să-și țină gura închisă, pentru că n-am chef să
dau explicații pentru ceva ce nici eu nu înțeleg.
-Nu te teme. După furtuna aceea teribilă, e firesc ca oamenii să aibă un comportament mai ciudat.
Oricine nu are nervii noștri solizi poate claca. Echipajul va tăcea, asta e sigur, iar dacă dintre călători cineva a
văzut ceva, acela sigur n-a priceput nimic.
-Mă neliniștește Jim, recunoscu Joel.
Secundul dădu din mână a lehamite.
-Ăla? Nu-i decât un măscărici veșnic beat, pe care nimeni nu-l ia în serios. În plus, în pozele lui nu se
vede nici un fel de vas-fantomă. Nu are practic nici o dovadă, dacă e cumva atât de prost încât să-și dea
drumul la gură. Dar tu și bietul Tom ați reușit să identificați nava, în timp ce eu număram geamurile sparte?
Fața lui Joel se albi.
-Da. Am văzut-o și în realitate, acum treizeci de ani, când am fost să-mi fac luna de ucenicie pe
submarine. Zace sub ape, la doi kilometri adâncime, mult la nord-vest de locul în care i-am văzut proiecția pe
ecranul de ceață, sau spiritul, sau ce o fi fost. S-a scufundat acum mai bine de o sută de ani, la prima ei
cursă, înecând peste o mie cinci sure de oameni. Era…
-Știu, nu-mi spune, îl întrerupse brusc secundul. Era un pachebot de lux, cel mai mare de pe vremea
lui, așa cum e Steaua Atlanticului astăzi. Brrr, mi s-a făcut deodată frig. Foarte frig!
În scurt timp pasagerii începură să coboare de pe vas. Joel și secundul le strângeau mâinile și le
mulțumeau că aleseseră să traverseze oceanul cu Steaua Atlanticului. Joel n-avea nici un chef să strângă
mâini, nu se afla în starea sufletească necesară, dar avea datoria să se achite și de această ultimă obligație,
înainte de a considera călătoria terminată. Regulile de politețe față de pasageri erau draconice la Atlantic
Voyages și Joel știa acest lucru. Încet-încet, începea să-și dea seama că ceea ce considerase mereu o
simplă formalitate îi făcea acum plăcere. Oamenii treceau prin dreptul lui mulțumindu-i pentru că le scăpase
viața, pentru că răzbise prin furtună și îi adusese cu bine la destinație. Simți tristețea apăsătoare părăsindu-l.
Tom, se gândi Joel, n-ar fi vrut să aibă parte de o moarte banală, în patul lui. Iar voia i se îndeplinise. Căldura
și zâmbetele recunoscătoare ale oamenilor care fuseseră niște simpli necunoscuți cu trei zile în urmă avură
un efect miraculos asupra lui. Se pomeni gândindu-se că, pe timpul reparării navei, va avea vreme, măcar
câteva ore, să hoinărească prin ținutul breton și deja începu să-și facă planuri pentru a doua zi. Dar continua
să zâmbească, să strângă mâini și să răspundă la saluturi, mascând cumva faptul că mintea îi era departe.
Iar cele două nopți nedormite își spuneau cuvântul, făcându-l să perceapă realitatea ca pe un tablou confuz,
pierdut în ceață.
Apoi în fața lui se opri femeia în roșu și Joel redeveni extrem de prezent și de atent la atribuțiile lui
protocolare. O remarcase de la seara căpitanului și-i găsise eticheta cuvenită: scorpie, eterna nemulțumită,
mereu grăbită, mereu pretențioasă, insensibilă la problemele celor din jur. Pe lângă toate acestea, roșul îi
stătea oribil la vârsta ei. Acum femeia avusese inspirația să se îmbrace mai puțin extravagant, dar același
colier greoi, masiv și prea bătător la ochi, cu aceleași perle negre și piatră roșie îi stătea pe gât.
-Deci iată-ne cu bine la Brest, căpitane, vorbi Evelyne Bishop din vârful buzelor. Aș fi preferat să nu
sosim cu întârziere, dar…
-Doamnă, și eu aș fi preferat să avem o vreme mai favorabilă pe parcursul voiajului, însă din păcate
unele lucruri depind numai de jocul întâmplării.
19