"Sangele lui Isis" (pdf)

-Carla, prelucrează și restul de imagini, te rog, ceru Nelly. Merită să le vedem pe toate.
Joel și Samuel Oz își abandonară discuția și toată lumea deveni atentă la munca pe care-o făcea
tânăra fată. Imaginile deveniră vizibile cu claritate, rând pe rând: vasul-fantomă venind tot mai aproape de
Steaua Atlanticului, detalii de pe puntea pustie, inscripția „Titanic” pe corpul navei, iar în final fata de la pupa,
făcând semne cu mâna în timp ce prova fusese înghițită deja de ceață. Toate aceste fotografii arătau destul
de ciudat, pentru că vasul-fantomă apărea lipsit de consistență materială – era acolo și totuși prin structura lui
masivă se întrevedea sclipirea apei oceanului.
-Să-mi explice și mie cineva ce e asta, ceru Carla.
-Nu știu, răspunse Joel onest. Aș fi zis că doar un miraj, dar toată lumea trează la ora aceea l-a văzut,
numai instrumentele de bord nu au semnalat nimic.
-Ai simțit ceva ciudat când vasul-fantomă a trecut pe lângă Steaua Atlanticului? vru să știe Sally.
-Da, am avut o senzație extremă de frig și mi s-a făcut frică, o frică nedefinită și irațională, pentru că
n-aș fi putut spune de unde venea. Am visat câteva nopți întâmplarea și mi-a bântuit gândurile când eram
treaz.
-Și ce ai făcut?
-Am fost la un psiholog, căruia i-am povestit scena ca și cum aș fi visat-o. Nu m-a ajutat prea mult –
mi-a spus că eram surmenat și mi-a recomandat să plec în concediu și să citesc o carte înainte de a adormi,
ca visul să nu se mai repete.
-Ce carte ai ales?
Joel ar fi preferat ca Sally să nu pună întrebarea, dar răspunse fără ocolișuri:
-Am intrat în prima librărie care mi-a ieșit în cale și am ales o carte a doamnei Noel, pentru că mi-a
plăcut coperta. Voiam o lectură ușoară, dar când am dat de paranormal am abandonat-o fiindcă îmi evoca
tocmai lucrurile de care încercam să scap.
Nelly își ridică uimită ochii liliachii din ecran.
-Cred, spuse ea, că starea de disconfort se datorează refuzului de a accepta ceea ce subconștientul
știe că e real și există. Oamenii își neagă statutul de ființe emoționale, încercând să și-l impună pe cel de
animale dotate cu rațiune – aici e toată problema.
-Nu știam că ești psiholog, Nelly, nu mi-ai spus asta niciodată, se plânse Carla.
-Nu sunt psiholog. Meseria mea e timpul, mai precis orologeria. Dar dacă studiezi foarte mult
comportamentul oamenilor, ajungi să-i cunoști destul de bine.
Afirmația părea surprinzătoare din partea unei femei tinere și drăguțe, dar Nelly își întoarse din nou
ochii spre ecran, privind cu atenție încordată ultima fotografie a vasului-fantomă, cea în care se vedea fata
purtând diamantul roșu la gât.
-Asta e piatra? întrebă Nelly.
Bijutierul veni și el să cerceteze imaginea de aproape.
-Cred că da. După ce a ajuns în America, piatra a fost re-fațetată și acum arată altfel, mult mai
strălucitoare, dar aș putea să jur că e aceeași.
Carla mări imaginea și tot ecranul se umplu de sclipirea roșiatică a diamantului sângeriu. Nelly privea
fascinată.
-Da, murmură ea, asta trebuie să fie. O simt.
-Ce anume simți?
-Puterea unei incantații malefice. Asupra pietrei s-au rostit cuvinte de putere, vrăji care au făcut-o să
devină o poartă spre o altă lume.
-Eu de ce nu simt nimic? întrebă Carla.
-Probabil pentru că scriitorii au o sensibilitate aparte, răspunse Nelly râzând.
Acum că văzuse destul, Nelly se îndepărtă de calculator ridicând ușor mâna – pe degetul ei inelar
sclipi pentru o clipă un inel vechi, cu un superb ametist într-o montură greoaie, de epocă. Samuel Oz privi
bijuteria cu un aer de profesionist și deveni brusc interesat de ea.
-Dați-mi voie să admir inelul pe care-l purtați. Prin natura meseriei mele, acest giuvaer rarisim mă
fascinează.
Nelly îi întinse grațios mâna, iar bijutierul privi atent inelul, în timp ce la tâmple i se iviră broboane de
transpirație, iar fața îi deveni palidă.
-De unde aveți inelul? O moștenire de familie, o achiziție la o licitație sau…?
-Păi, de unde vin toate bijuteriile? De la un bijutier, nu? Dar ce aveți, vă simțiți rău?
-Sunt doar foarte obosit, spune Samuel Oz cu o voce frântă. Deh, nu mai am douăzeci de ani.
-E târziu, aveți dreptate. Cred că merităm cu toții un somn bun, făcu Nelly cu un aer liniștit. Carla
trebuie oricum să se întoarcă mâine la Paris,o așteaptă niște examene.
-Dar dumneavoastră, Nelly?
Ochii hipnotici, mari și violeți îl priviră pe bătrânul Oz cu o atenție ciudată.
58