"Sangele lui Isis" (pdf)

ce și când furnizau acești oameni era un detaliu interesant de aflat. Nu avu nevoie decât de trei zile să se
lămurească. Mașina lui Dubois – „pâine tradițională”, așa scria pe camionetă – oprea zilnic în zori în fața porții
și mai era și o dubiță purtând un desen cu un paner împletit, plin de diverse legume.
În fiecare dimineață, Leloup își bea cafeaua și citea ziarele la un mic bistrou. Cum în Corsica
începutul de februarie aduce primele zile însorite, proprietarul scosese deja mesele și scaunele pe stradă, iar
primii curajoși nu prea sensibili la frig ședeau și priveau lumea trecând. Dar Leloup nu-și pierdea vremea să
caște gura la lume și oricum privitul după femei era un sport rezervat pentru vară, când acestea nu circulau
încotoșmănate în pulovere groase. Luă teancul de ziare, căută pagina de oferte de serviciu și o parcurse în
speranța că brutăria lui Dubois sau magazinul celui cu legumele aveau nevoie de un om bun la toate, care să
încarce și să descarce sacii de făină sau lăzile de tomate.
Când dezamăgirea îi atinse cote maxime – hotărât lucru, nu era sezonul angajării de zilieri – un om
trecu atât de aproape de el, încât era cât pe ce să-i smulgă ziarul din mână.
-Uite-te pe unde mergi, îl apostrofă Leloup, dar celălalt cotise deja pe o străduță lăturalnică ,
dispărându-i din vedere.
Leloup se întoarse la ziarul lui și tresări: pe măsuță, lângă ceașca de cafea, se afla o hârtie mototolită
despre care putea să jure că nu fusese acolo cu câteva clipe mai devreme. Inima începu să-i bată nebunește:
cu ani în urmă, pe când „lucrase” în echipe mari pentru persoane importante, acesta era modul obișnuit de
comunicare între membrii bandei. Luă biletul, îl puse în buzunar și plăti cafeaua, apoi se îndreptă spre casă
cu un pas care se voia leneș, deși ar fi preferat s-o ia la goană. Dar prudența înainte de toate – dacă vreun
polițist văzuse scena, nu trebuia să bănuiască faptul că vechile obiceiuri fuseseră reluate. Ajuns în cămăruța
lui, încuie atent ușa și citi bilețelul. Cu litere cursive, cineva scrisese „ora opt seara, casa actorului. Spune-ți
numele și vei intra”. Mesajul era scris pe o filă ruptă dintr-o agendă datată. Pe colțul hârtiei, data se putea citi
cu claritate: 5 februarie. Mâine. Leloup sări în sus de încântare. Voise să intre în casa aceea și era invitat
înăuntru, căutase o slujbă și probabil va primi una și încă o slujbă care să-i solicite vechile abilități. „Dacă e
să-mi mai doresc ceva de la viață, este să-l văd mort pe Toto Trei-degete”, gândi el. Era fericit cum nu mai
fusese demult.
Seara la opt e deja beznă la început de februarie, iar casa actorului fusese construită într-un loc
izolat, departe de centrul localității. Leloup se apropie de poartă și găsi butonul soneriei.
-Cine-i? întrebă o voce.
-Leloup.
-Intră!
Se auzi un declic și poarta se deschise. În față i se întindea o alee pavată cu pietriș alb,mărunt, care
șerpuia printre pini, urcând spre casa care de aici, de la intrare, nici măcar nu se putea bănui. Lămpi cu
senzori se aprinseră în grădină, luminând grupuri de stânci aranjate de peisagiști pricepuți, de pe care
curgeau cascade în miniatură, alimentând mici heleșteie. „Frumos” gândi Leloup. „Și miroase al dracului a
bani, mulți bani”. Voi să pășească pe alee, dar simți o mână ca plumbul lăsându-i-se pe umeri. Cineva îi
scotoci buzunarele și îl supuse la o perchiziție corporală minuțioasă.
-Așa, mormăi celălalt, un negru uriaș din care nu se zărea decât albul dinților. Mi s-a spus că n-ai
arme, dar serviciul e serviciu, trebuia să verific. Mergi liniștit, e totul în ordine.
Hoțului îi mai veni inima la loc. Înaintă până la prima bifurcație a aleii, unde dădu de un majordom
stilat
-Domnul Leloup? Urmați-mă, vă rog!
Drumul cotea de câteva ori, urca niște trepte și se termina în fața unei clădiri albe, de mari dimensiuni.
Leloup se abținu să fluiere admirativ. „Ditamai palatul”, își spuse. Trecură pe sub un portal susținut de patru
coloane de marmură albă, urcară o scară monumentală, cu balustrada aurită și se opriră în fața unei uși
capitonate cu piele fină.
-Intrați.
Leloup abia atinse clanța, o lucrătură de feronerie superbă, de asemenea aurită. Ușa se deschise și
el se pomeni într-un interior de bibliotecă veche. O mulțime de cărți se înșirau de-a lungul pereților, iar un
birou masiv, sprijinit pe suporți în formă de gheare de leu, se afla într-un colț. Omul care ședea la acest birou
îi era cunoscut, dar vederea lui îi smulse o exclamație de mirare. Se găsea față în față cu unul din capii mafiei
italiene, pentru care mai lucrase cândva demult.
-Ești surprins că mă vezi?
-Credeam că e casa unui actor, domnule.
-Credeai ce trebuie. Așa este, dar omul mai are și prieteni, nu? Iar unii dintre acești prieteni se
îngrijesc să-i procure prafurile care-i asigură relaxarea după munca încordată și țin micul viciu ascuns de ochii
publicului. Locul ăsta e o binecuvântare, pentru că toată lumea știe cât detestă starurile ziariștii, iar poliția n-ar
vrea să deranjeze cu nimic o celebritate care-și plătește impozitele. Aici pot să-mi văd de afacerile mele în
liniște perfectă. Singura condiție e să vin și să plec fără să stârnesc vâlvă - știi, nu trebuie să se afle că
bărbatul care salvează câte o fecioară neprihănită în fiecare din filmele lui are legături cu lumea noastră.
27